Savages – Iarba plecată, sabia n-o taie

Savages – Iarba plecată, sabia n-o taie

Foarte juvenil ultimul film al venerabilului triplu oscarizat Oliver Stone… Aspectul respectiv e OK, de ce nu. Nedumerirea mea e însă alta: ce-a vrut să demonstreze în afară că e încă tânăr în cuget şi simţiri? Că, dacă trag linie şi socot, pare să fi vrut să-i iasă un Tarantino combinat cu Ritchie, dar nu i-a ieşit decât un Stone slab. Sau să fie un nou film politic de-al lui, prea subtil să mă prind eu, cu apropo la „legalizaţi i.a.r.b.a”?

Şi începea aşa cu stil… Cadru filmat „amator” cu prizonieri care imploră din priviri, pac black out, pac încântător sunet de ferăstrău electric pe fond negru – flatând inteligenţa la spectator, ca să vezi. Apoi, pac înspumatele valuri ale mării… Tiiii, ce splendoare de juxtapunere de cadre… După care, efectul trece treptat, fiindcă o dăm în voice over şi dialog, iar astea-s cu pretenţii, ale naibii ele…

Am calculat în fel şi chip şi am decis că personajul principal e tipesa care-şi povesteşte suferinţele, respectiv domnişoara O de la Ophelia, numită aşa după sinucisa lu’ Hamlet (simboluri, frate, te joci?) Iar protagoniştii par a fi Ben & Chon, mai tot timpul la bust lucrat-tatuat-bronzat gol, împărţiţi de scenariu după principiul opuselor: băiatu’ bun, băiatu’ obraznic, pacifistu’ şi warrioru’.

Deci, O e povestaşa şi, vrem nu vrem, trebuie s-o credem. Şi ea zice aşa: ăştia doi, yin yang-ul clocotind de pasiune şi testosteron, sunt băieţii ei, amândoi pe rând şi chiar şi deodată. Mari afacerişti cu iarbă, care-i cea mai cea din ţară, fiindcă a fost smulsă tocmai de sub nasul talibanilor. Afacerile prosperă (15 milioane de clienţi satisfăcuţi) şi, fireşte, faza nu place mai vechilor in biznis. Şi apar ameninţări originale cu tăiat de capete şi jucat fotbal cu ele. Se trece la negocieri, iar ăştia mici îi mănâncă undeva să tragă ţeapă…
La capătul celălalt al terenului – Elena, o Salma Hayek bunoacă cum o ştim, pune de-o răpire: pe zeiţa povestitoare, muza şmecheraşilor. Care spumegă de furie, evident, că ce mai împart ei frăţeşte?, şi pândesc ocazia să i-o zică ba pe-a mă-tii (cu cratimă cu tot) toridei mexicance.

Deşi filmul are două ore, relaţiile dintre personaje sunt mai subdezvoltate decât ţările din lumea a treia. Atât în ménage à trois-ul menţionat, cât şi între ceilalţi. Fiindcă Stone îşi mai aminteşte câteodată că nu e nici psihoticul de Tarantino şi nici cinicul de Ritchie şi o dă în dramă, în chestii „autentice”: încearcă să pună degetul pe rană. Rezultatul: o mixtură dubioasă. Mă aşteptam să fiu rupt în două ca Marea Roşie, şi am ieşit de la film cu capul doldora de nedumeriri. Prea multe să le aştern aici…

Cel mai neverosimil personaj e, cu durere o spun, Elena (Hayek). Dezastrul ar fi că ea face pe antagonista. Brută? Pardon, o mâţă leşinată!

Părţi bune: smardeala, ceva cruzime proaspătă (dar nu suficientă ca să justifice titlul), ceva gimmick-uri, o întorsătură de scenariu spre final, jocul lui Benicio Del Toro şi cel al lui Travolta.

Dacă o iei ca pe-o comedioară de aventuri cu un pic de thrill şi mai ieşi la o ţigară cât din când în când, e OK.

nota_7Notă: 7

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult