serenity-poster (1).jpg

Neîndoielnic referință la celebra pisică-neagră-déjà-vu din Matrix (da, avem și telefon de cabină de unde se conversează c-un beyond), pisica-neagră de aici e probabil singura chestie mai deșteaptă (deși, toată chinuiala cu subpovestea amantei protagonistului – dacă-i putem spune protagonist –, posesoarea mârlei, e o idioțenie și sper că n-au creat-o doar de dragul felinei). 

Deci... Să tragem aer în piept. 

Regizorul de față, Steven Knight, a făcut cel puțin un film bun bun (Locke) și alte câteva bunuțe (Burnt, despre care susțin în continuare că merita note mai bune pe site-urile de specialitate). Așadar, mare surpriză mare pe mine cu pelicula asta. Mi-a luat cel puțin o oră să-mi dau seama că impresiile din primele minute erau total întemeiate: filmul este o halucinație (în mai multe sensuri) din care nu numai că nu înțelegi nimic (decât poate dacă-l instalezi pe canapea), dar și ceva în mod sadic, sistematic golit de emoție, suspans și orice „banalitate” din asta pentru care ducătorul la cinema se așază în sală, cu popcornu’ în poală, sperând că mai uită de impozite. 


Să încercăm, totuși... Baker Dill (oscarizatul Matthew McConaughey) e pescar într-o relație c-un pește baban pe filiera Moby Dick și Bătrânul și marea: când apare tonul care nu se lasă prins, poți să-l înjuri de mamă pe Baker, că nu te bagă-n seamă. (Deși n-ai face-o, că Matthew a rupt sala intens, dovadă jde cadre în care e nud/seminud, ceea ce e frumos din partea lui, că doar nu vii la o filmare cu Anne Hathaway fără niște pătrățele, acolo.) E chitit să prindă monstrul. Însă operațiunea Monstrul e tulburată de survenirea fatalei foste, Karen (o Anne nechibzuit blondă, dar tot frumoasă, cu tot cu inutila aluniță falsă), care îi propune nici mai mult, nici mai puțin decât s-o scape de abuzivul nou soț, că chipurile și copilul lor (al lui Karen și Baker) și-ar dori acest lucru. Nu consider că-i niciun spoiler să menționez că, de fapt, totul se petrece într-o realitate construită, gen Matrix – revelație ale cărei date ar trebui să schimbe numele filmului din Serenity în Perplexity. Dacă n-ar fi un eșec atât de eșec, aș zice bravo pentru curaj. Mnu pot. 

Încă de la început îți dai seama că ceva nu-i în regulă: replicile cu iz de joc de computer (din alea „adânci”, „profetice”, care, altfel, sunt OK în contextul gaming-ului), „introducerea” personajelor prin mișcare circulară de cameră (tot din gaming), overacting-ul actorilor, un personaj „ciudat” (un costumache care n-are ce căuta în peisaj la modul absolut). Registrele/spațiile („real”, „construit”/„imaginar”) nu se leagă de niciun fel, iar atunci când ai impresia că o fac, se întâmplă grozăvii, gen cum naiba ar putea cineva precum X să conceapă/manipuleze o situație precum cea în care soțul abuziv se laudă că o să se ducă să facă sex (de un anumit fel) pe 10 dolari cu niște băștinașe foarte minore. Giiiizzz, asta e nașpa rău. Eh, nu pricepem noi. 

Filmul este o nebuloasă, pornită de la o idee pusă pe hârtie la vreo beție cruntă. Orice „explicație” încurcă și mai tare ițele (nu l-ai putea scuza nici cu multiversu’ & stuff). Mai bine lăsau ideea aia absurdă așa, fără explicații – ieșea ceva paradoxal și poate avea șanse la publicul mai artsy. 

Dau 0.5 puncte pentru pisică. 

(Anne, ce ți-au făcut?! Ești OK? Ai nevoie de „consiliere”?)

Notă: 3.5  

nota_35.jpg


Scris de Stefan | Thursday, 31.01.2019 12:01 Cronica de film

National Cinematografic