Seriale de sărbători în pandemie

Seriale de sărbători în pandemie

Pushing Daisies (2007, miniserial, două sezoane)
Sunt convins că deja v-ați apucat de șah după ce ați văzut The Queen’s Gambit (nu mi-aș fi închipuit că suspansul poate fi creat din partide de șah – și unele cât se poate de reale, v-o spune unul care a făcut șah de performanță). Mai sunt convins și că au explodat serverele de comentarii după ce baby Yoda din The Mandalorian s-a dovedit a fi (să nu spoilerim, că poate mai sunt întârziați care n-au ajuns acolo) și mai ales după apariția unui personaj care m-a umplut până și pe mine de venerație, care nu sunt neapărat fan SW. Așa că vă recomand un serial mai vechi și mai puțin cunoscut, marca Bryan Fuller, tipul care a conceput și Hannibal. În paranteză fie spus, îndrăznesc să spun că Hannibal nu e doar cea mai puțin definitorie producție pentru Fuller, dar și cea mai slabă a lui. Fuller e excelent când vine vorba despre umor negru-negru (și, paradoxal, umor deloc cinic), îmbinat cu fantasy.

Pe lângă Pushing Daisies, mai puteți încerca Dead Like Me și Wonderfalls. Și, obligatoriu, American Gods, cea mai bună adaptare după un roman de Neil Gaiman (așteptăm sezonul următor). Motivul pentru care recomand – acum – Pushing Daisies e pentru că, mnah, sărbători. PD este, aproape literalmente, o acadea cinematografică, cu decorurile lui și costumele retro în culori de bomboane. Unde mai pui că protagonistul, Ned, e plăcintar și face niște chestii de îți vine să lingi ecranul. În plus, toți sunt niște simpatici, mai ales „Chuck”, iubita lui din copilărie (e o tipă, nu vă luați după poreclă), și Olive, o chelneriță bombă sexy naivuță și superdisperat-îndrăgostită. Dacă însă vă închipuiți că serialul e vreun romance plictisitor, vă înșelați. Premisele sunt: teribilul secret al lui Ned e că acesta poate să învie oameni atingându-i, dar nu e nicio fericire în asta, fiindcă moartea, dacă nu-i iese la socoteală numărul, ia pe altcineva, din apropiere. Ca într-un joc de societate. Nu știu cine s-ar fi băgat să dezvolte așa premise în afară de Fuller. Dar a făcut-o, și a făcut-o genial. Convingeți-vă singuri. E un binging de – să-i spunem – trei zile, șapte episoade pe zi.

Happy! (2017, miniserial, două sezoane)
OK, ăsta e dur, e mai mult pentru el, decât pentru ea (deși am prietene care l-au apreciat maxim). În niciun caz de văzut împreună cu familia. Are violență și weird stuff, dar… din momentul în care intri în convenție și în jocul serios-neserios, e mai mult decât suportabil. Imaginați-vă un Kill Bill cu mult umor (negrrru) și suspans de-ți stă inima-n gât. Happy! îmbină în cel mai original și convingător mod cu putință următoarele: detectiv din rasa Philip Marlowe/Sam Spade (jucați de Humphrey Bogart, dacă țineți minte), dar mult mai alcoolic, mai ticăloșit de viață și – evident – mai violent; prietenul imaginar al unei fetițe, sub forma lui Happy, un unicorn desen animat, simpatic pentru noi și ultraenervant pentru detectiv; personaj negativ, un Moș Crăciun sinistru (primul sezon); alte personaje negative chiar și mai sinistre; travestiuri grotești, zombi, demoni. Un serial care poate fi „citit” pe mai multe paliere, de la simpla acțiune (grozavă), până la filozofia existențialistă implicită. Realism visceral și fantasy. Iar dialogul? Ho-ho-ho, îți vine să-l înveți pe de rost. Și, da, e (cel puțin primul sezon) un serial de urmărit de Crăciun. Dacă Die Hard e de Crăciun, de ce n-ar fi și ăsta?

Nota: 10

rating-yes rating-yes rating-yes rating-yes rating-yes rating-yes rating-yes rating-yes rating-yes rating-yes

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult