Seven Psychopaths – Crima după crimă e de multă stimă

Seven Psychopaths – Crima după crimă e de multă stimă

Că doar nu vreţi un film din ăla, „francez”?! („Film francez”, în accepţiunea lui Billy, tovarăşul protagonistului, e o chestie săracă în împuşcături, fără fântâni arteziene de sânge şi în niciun caz cu capete explodând. Dacă vreţi o abordare axiologică: e un oha. „It’s time for men to be men. It’s really emotional”, concluzionează buddy-ul lui Marty.)

Demenţă tarantiniană contrapunctată de momente de trăire autentică, într-un thriller în care ficţiunea şi realitatea se tăvălesc de nu se mai disting, viaţa bate filmul, filmul bate viaţa, iţele se încurcă şi se descurcă – iată, pe scurt, cum arată ambiţiosul film scris şi regizat de Martin McDonagh, tipul care, la cele două metraje anterioare (un scurt şi un lung), a încasat câte un Oscar pentru fiecare.

Avem un actor şomer (Billy) care „împrumută” (cum se exprimă el) câini pentru a încasa recompensa. Pentru asta îl trimite pe bătrânelul Hans Kieslowski (lol), fiindcă are un aer mai respectabil. În timpul liber, Billy dă dovadă de un zel incredibil în a-şi ajuta prietenul, pe Marty, să-şi conceapă scenariile. Marty (Colin Farrell), un irlandez alcoolic (ceea ce pentru Billy e chiar un pleonasm), se află, evident, într-un umilitor blocaj de creaţie.

Treaba devine serioasă când dispare pet-ul unui temut mafiot: acesta o ia personal, trece la represalii, Billy o ia şi el personal şi, în loc de „împrumutat”, câinele trece la statutul superior de „răpit”.

În timp ce fiorosul Charlie Costello (Woody Harrelson) răscoleşte Hollywoodu’ după al său shih tzu, pe care-l iubeşte mai mult decât pe gagică-sa (interpretată de Olga Kurylenko, deci băiatu’ e dus), căţelul refuză să prindă sindromul Stockholm, un serial killer lasă la locul faptei câte un valet de caro, iar Billy îi aduce lui Marty psihopaţi calitate premium, ca să-l inspire cu poveştile lor. Printre ei e Zach, ucigaş în serie care omora ucigaşi în serie. Acesta îi spune povestea lui cu condiţia ca, la finalul filmului scris de Marty, să să întâmplă o strigare pentru mândruţa lui.

Fanii lui Colin ar putea fi uşor dezamăgiţi, fiindcă sprâncenatul irlandez e eclipsat de Sam Rockwell (minunat şi în Moon), e cam la egalitate cu Woody şi şi-o fură pe partea sentimentală de la Christopher Walken, care face un rol de ţi se zbârleşte părul pe tine de câtă sensibilitate are-n el. Ceea ce nu înseamnă că nu te identifici cu Marty-Colin, ba dimpotrivă.

De asemenea, fanii lui In Bruges (printre care mă număr), primul lung metraj al lui McDonagh, ar putea fi uşor nedumeriţi de opţiunea regizorului pentru abordarea parodică – de parcă împletirea dintre tragic şi farsă n-ar fi fost suficientă. Deşi sondează ceva profunzimi (cu care ne-a familiarizat în IB: obsesia răscumpărării păcatelor, cea a sinuciderii etc.), acţiunea fragmentată de poveştile în poveste nu te lasă să le guşti pe săturate, ca în pelicula multi-premiată din 2008.

Dar sunt ceva chestii care compensează, printre ele fiind şi dialogurile, cele mai tari pe care le-am auzit în ultimii ani. („Când ai de gând să nu mai furi câini şi să-ţi iei un job serios?”, îl întreabă, cu drag, nevasta pe Hans. „Am 63 de ani.” „Ar trebui să lucrezi la guvern.”)

Cu siguranţă, cel mai distractiv film al momentului.

nota_85Notă: 8.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult