She’s Funny That Way – Farces over Broadway

She’s Funny That Way – Farces over Broadway

Toată lumea se cunoaște (sau are legătură) cu toată lumea, toți merg – uneori în același timp –  la același restaurant, la același hotel și folosesc doar baia pe post de ascunzătoare. Triunghiurile amoroase proliferează până la saturație sau lasă loc unor figuri geometrice mai complexe. Nimeni nu scapă din acest joc al coincidențelor, nici măcar cățeaua lup a terapistei (psihologa fiind o Jennifer Aniston atât de bitchy că-i mai bunoacă decât când se dezbracă). 

Cu aceste date, ai zice că e nevoie de o puternică suspension of disbelief ca să răzbați în She’s Funny. Aici intervine un artificiu care facilitează receptarea, ancorând totul într-o realitate „imediată” subiectivă, deci abordabilă ca atare: povestea e spusă „live”, de către protagonistă, în fața unei reporterițe (care influențează mai mult sau mai puțin cursul poveștii prin întrebări). 

Izzy (Imogen Poots), acum actriță de succes, ne împărtășește, prin intermediul interviului, povestea ei parcă desprinsă din filmele clasice pe care le iubește. A call girl care visează să urce pe marile scene cunoaște un tip care îi dă 30.000 de dolari să se lase de prostituție și să-și împlinească visul. Tipul se dovedește a fi chiar regizor de teatru de pe Broadway, iar ziua următoare, tot întâmplător, Izzy apare la audiție în fața echipei respectivului regizor (Owen Wilson) pentru un rol de… call girl. Totul se complică în toate direcțiile, având în vedere că dramaturgul (Will Forte) îi face curte noii speranțe, actorul din rolul principal (Rhys Ifans), nevestii regizorului, mai intră în scenă psihologa jucată de Aniston – care acum spune că informațiile despre pacienți sunt secrete, pentru ca în secunda următoare să dea pe goarnă totul despre respectivii. Și să nu uităm un bătrân judecător obsedat de copilița cu aspirații actoricești și un și mai bătrân detectiv, care se deghizează mai „bine” decât Pantera roz. 

Ce ține toată această nebunie la un loc și o salvează de la a cădea într-un joc postmodernist steril? O incredibilă vervă, pusă în scenă de un veteran al genului, scenaristul/ regizorul Peter Bogdanovich (What’s Up Doc?, 1972), al cărui pariu e evident: se poate face comedie ca în epoca de glorie a Hollywood-ului, care să și convingă? Pariul e câștigat parțial, fiindcă Bogdanovich mai și „trișează”, iar acolo unde trișează, e postmodernist. În rest, regizorul creează, prin amețitoarea viteză cu care combină (cu tupeu, am zice) tropii clasici, clișeele (astfel ca, în context, să sune „de-acolo”), viteză care nivelează din congruențe și simetrii la nivel situațional, iluzia aia care ne ține în scaune pentru o oră jumate. 

Dacă am vreo problemă cu acest – să-i spunem „experiment” – e că nu te plictisești, dar nici nu înveți nimic, deși filmul dă impresia că ar vrea. 

O comedie romantică funny, cum o arată titlul, având pe alocuri un aer de Woody Allen timpuriu (Owen Wilson amintește de autorul lui Bullets over Broadway prin frazarea isterică în situații limită), cu multe replici „spumoase” și conflicte silly, cu palme și căzături, și un casting care crede cu tărie, asemeni protagonistei, în comedia clasică. 

Notă: 7 

nota_7.jpg

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult