Snitch – Ca să fii frate cu dracu’, trebuie să treci cu cracku’

Mai precis, Ăl negru e chiar justiţia din ţara cea mai democrată. Păi cum, frăţioare, să-ţi numere 10 anişori (cu prelungire pe încă 20, dacă ridici din sprânceană) doar că te-a rugat un tovarăş să-i ţii un bax de pastile câteva ore şi n-ai putut să-l refuzi?! În circumstanţele în care nici o amendă de parcare n-ai încasat până în momentul când au început să-ţi spargă uşa şi timpanele fedşii fioroşi… Asta-i răutate…

Dar le înţelegi şi lor frustrarea, mai ales în a treia bucată de film, când te trezeşti, alături de John Matthews (Dwayne Johnson), în faţa unui zid măricel şi groscior construit cu grijă din dolari (total neimpozabili) aparţinând unui dealer (culmea!) modest, un şefuleţ acolo, nu vreun Escobar.

Deci, iată care-i oful. Puştiulică din prima (nefericită) căsătorie a lui John e prins de papagal (vezi situaţie mai sus) şi fiindcă e foarte sărac în informaţii (dacă n-are băiatu’ de unde?!), judecătorii îl bagă la mititica pentru 10+ ani, poate îi revine memoria care n-o are sau poate începe să-i placă şi-şi serbează acolo nunta de argint cu un negru spătos. Pe John, când îşi vede băiatu’ în portocaliu, îl trece o criză de conştiinţă părintească şi promite să aducă el informaţiile necesare procurorilor însetaţi de sânge dealerist. Mai precis, să ajute la un flagrant ceva, promisiunea fiind că ăluia mic i se reduce pedeapsa semnificativ. Aşa ajunge John cărăuş la mafioţi, cea mai riscantă treabă, şi tre să treacă cu marfa graniţe şi alte chestii neplăcute.

Lucrurile se încurcă armonios, conform zicalei „dintr-un mare r…hat, într-unul şi mai mare”, la încurcătură contribuie faptul că John e de două ori cap de familie (tre să fie atent în două direcţii, de unde şi dilemele aferente), un complice nervos nevoie mare (Jon Bernthal, cu aerul lui de pitbull terrier trezit din somn) şi nişte schimbări de reguli din mers (nu că nu te-ai aştepta ca oamenii legii să fie nişte jegi), care strecoară o doză mică, dar înviorătoare, de paranoia. La nivel de secvenţă (tăiată cu ceva ştiinţă), se iscă tensiune bunicică din reacţii, chiar şi când e mai mult dialog. Exceptând discuţiile lacrimogene tată-fiu de la vorbitor. Da, s-a stors ce s-a putut din actori pe partea de emoţie, dar treaba suferă de pe urma moralei întregului. (Şi exceptând câteva supărătoare simetrii în cazul secvenţelor care implică neveste – o să vedeţi despre ce vorbesc.)

În a doua jumătate, după ce s-a lămurit tragicul context (de ce le-a luat aşa mult, ar putea să se întrebe fanii action-ului), se accelerează elegant şi ai în sfârşit parte de desfătare: lovituri, parări, eschive, fente (metaforic vorbind), mârşăvii (in)credibile, omenesc prea omenesc şi ceva urmăriri de maşini nu foarte fast&furious, dar cu stil, pentru cine are ochi, dar mai ales urechi, fiindcă filmul sună şi bine. Viori smintite şi başi depresivi combinate cu scrâşnet de metal pe metal într-o urmărire pe highway? Nu-i rău…

Dacă o lăsaţi la aerisit până îi iese mirosul educativ (crack is wack, dealing is worse), pelicula chiar e un thriller bunuţ. Sigur, mulţi dintre voi o să se întrebe, întocmai ca subsemnatul, de ce era nevoie de un munte de om în rolul tipului-obişnuit-în-situaţii-neobişnuite, mai ales că degeaba ţi-l prezintă pe afiş strângând apocaliptic din pumn, când, în tot filmul, nu dă măcar o palmă. Da’ hai să ne legăm acum de gusturile producătorilor de film, care sunt mai deştepţi ca noi, ducătorii! (Încă o răutate şi-am terminat: pe poliţistul care-ţine pe John sub observaţie îl cheamă Agent Cooper. Hahaha!)

Notă: 7.5 (sincer, mă aşteptam să fie o tristeţe, dar am avut surprize plăcute)