snowden-poster.jpg Ai webcam la computer/ laptop? Bun. Ai un văr de-al treilea care are un fost coleg de primară, a cărui nevastă are o prietenă ce tocmai a fost în Siria și și-a făcut un selfie pe cămila cu care s-a plimbat în urmă cu o lună cumnata unui presupus terorist? Nu? Nu face nimic. Tot e bine să zâmbești la cameră, că nu știi cine îți studiază mimica in this very moment. (Încă ceva: rade-te și pune o cămașă.) 

Snowden e geniul geek care a supărat SUA după ce a a dat în gât NSA/ CIA cu ceva ce știam toți de mult: supravegherea omului de rând, scotocit prin e-mail, fb și alte chestii personale. Da, chestia cu activarea camerei web de la distanță e reală – și, actually, nu mai miră pe nimeni. For the greater good, ar spune guvernul. Snowden ar zice că terorismul e doar un pretext, că e vorba de control social și economic. Prin această generalizare, făcându-le, de fapt un serviciu: puterea e putere atunci când n-are nevoie să fie aplicată, puterea stă în iluzia ei, în ce se crede despre ea. De fapt, nimeni nu poate controla, eficient, mai mult decât propria-i tarla (care-i surprinzător de mică). Lumea e infinit mai imprevizibilă și complexă decât cred unii: când te uiți la ansamblu, pierzi detaliile și invers. Totul e chestie de interpretare. Mai e și factorul uman. O imagine mult mai apropiată de ceea ce se întâmplă cu adevărat într-o CIA o dă Burn After Reading al fraților Coen. Părerea mea. Marea panică n-ar trebui să fie că ăștia au tehnologie să te caute și-n pardon de expresie, ci că sistemul lor de interpretare e rudimentar și abuziv. Și, evident, că pot să profite – ilicit – de informații. Dar pe asta poate să ți-o facă și colegul de la IT. 

Joseph-Gordon Levitt e cât se poate de convingător în rolul lui Snowden. Din păcate, el e cam singurul care se achită onorabil de datorie. Scenariul, care juxtapune un prezent în care tot aștepți să se întâmple ceva cu adevărat semnificativ și trepidant cu un trecut care pe alocuri sună a documentar, cu un romance căznit, cu informații fără consecințe (gen, Snowden vede cum sunt bubuiți din drone arabi care ar putea fi nevinovați). Piste false enervante. Snowden și jurnaliștii cărora le dă informațiile/ dovezile „cruciale” sunt într-o cameră de hotel din Hong-Kong, și vedem, pe hol, un chelner apropiindu-se cu căruciorul (aici, Oliver Stone face mișto de noi: vă așteptați să intre și să scoată amortizorul, ha?). Apoi, la un moment dat, de-a lungul existenței sale, hacker-ul nostru se trezește cu epilepsie: i-or fi făcut ăștia ceva, e întrebarea firească (sau nu?). 

Snowden nu reușește să indice răul/ sursa lui, ci să-i dezvăluie o mică parte din mecanism. Și nici nu prea știm cum se raportează la el. Într-o secvență, îl vedem cum răspunde, la interviul de angajare, la întrebări precum, crezi că America e cea mai cea țară, ce rol are internetul în viața omului etc. Răspunsurile (internetul e să se înțeleagă lumea), naive, sunt făcute să ne contureze portretul unui idealist care urmează să și-o încaseze peste idealuri. Nu e suficient. Omu’ rămâne o enigmă. Or, nu ăsta e scopul acestui biopic. Care, luat per total, e inutil. Oliver Stone demonstrează că e depășit de subiect. Și, probabil i s-a dat filmul ăsta pentru că prestigiu și antecedente și n-aveau cui să-l dea. 

Ridic nota pentru singura fază mai inspirată din film (deși împrumutată din clasici): când Snowden e tras la răspundere de șeful lui, care se vede pe un ecran cât tot peretele. 


Notă: 5.5

nota_55.jpg

Scris de Stefan | Thursday, 17.11.2016 17:00 Cronica de film

National Cinematografic