Spy (2015) – My name is Cooper. Susan Cooper

Spy (2015) – My name is Cooper. Susan Cooper

O plăcută, foarte plăcută surpriză din partea unui film de la care nu te aștepți la mare lucru. Adică, iar o poveste cu un personaj din interiorul agenției de spioni care visează să lucreze pe teren, ca idolii lui – s-a mai făcut, o știm cu toții. Da, dar ăsta s-ar putea să fie unul dintre cele mai distractive.

Melissa McCarthy este Susan Cooper, single, ajunsă la 40 de ani și trecută mult peste un chintal, lucrătoare în CIA, unde susține, din fața monitoarelor de control, activitatea („eroică”) a unui „superspion”, Bradley Fine (Jude Law), un Bond (ponderat) caricatural: el e îndrăgostit de propria-i imagine, ea e îndrăgostită de el.

În timp ce Susan, matern (sau, mai bine zis, ca o îndrăgostită ce e), îi ghidează pașii spionului Fine („vezi că în spatele tău sunt niște băieți răi”, „acum, trage spre dreapta” etc.), se întâmplă un accident regretabil: Fine îl împușcă, fără să vrea, pe mafiotul bulgar deținător al unei bombe (nucleare!). Din nefericire, acesta tocmai i-a spus că e singurul care știe unde e bomba (pe care voia s-o vândă unor teroriști). Din fericire, fii-sa, Rayna, va preluat „greaua” moștenire, gata s-o livreze cui dă mai mult. Fine se înființează la fatală și e scos din joc sub ochii înlăcrimați ai Susanei. Care nu se consolează cu „O, Suzana, nu plânge că nu-s mort…” ci intră în luptă să-și răzbune idolul. Criteriul pe baza căruia e acceptată de șefi în misiune este că pe ea oricum n-o cunoaște nimeni. Un alibi repede pus în pericol, având în vedere că, odată intrată în acțiune, Susan întâmpină dificultăți insurmontabile în a rămâne undercover. Deși schimbă identități, peruci și ținute care mai de care (într-una se simte ca o „mătușă homofobă”, alta îi atrage apelativul miss Havisham, hahaha).

Susan are misiunea de a urmări-și-raporta, dar, normal, mojo-ul ei de spy înnăscut n-o lasă în faza asta. Fosta secretară, înarmată cu niște gadgeturi pe măsura ei, se dă cu bemveu’ de lux, cu scooter-ul (periculoasă treabă), cu avionul gata să pice, stă agățată de patina elicopterului (clișeu clișeu, dar n-ai fi zis), trage cu pistolul ca o profi și – da – rupe gâturi. Paris, Roma, Budapesta devin neîncăpătoare atunci când trece rubicondul jaggernaut.

Problema e că nu prea sunt surprize la nivel macro: Susan cam obține ce-a vrut (să șpionească) de la început. Marele twist din final e previzibil și nu are neapărat valoare dramatică. În schimb, la alt nivel însă se petrec delicioase trădări, jocuri duble etc. Iar sursa de „tensiune” și fun e interacțiunea dolofanei Susan cu restul lumii. Puterea stă în personajele secundare.

Avem, în primul rând, o antipatică din tocul cui, trecând prin zâmbetul disprețuitor, până în creștet, villainiță, o bulgăroaică ale cărei complexe de superioritate le ascund pe cele de inferioritate. Scenariul are înțelepciunea de a le pune față în față pe Susan și Rayna destul de multicel (o să vedeți cum), astfel că cele două au timp suficient să se drăgălășească – adorabil. Apoi, Jason Statham are unul dintre cele mai haioase roluri din carieră: agent secret la rându-i, e so pissed off că misiunea a fost dată unei femei, și nu oricărei femei, ci uneia cu aspectul Susanei. Secvența unde se face bilanțul faptelor eroice, cu ce-a dres și a pățit, e de ho-ho-te („I move like a f…cking shadow”). De-a lungul interacțiunilor lor episodice (de un haz nebun), prejudecățile îi vor fi rupte pe genunchi: grăsulia spioană e a cunning killing machine. Nu, pe bune, ia cadru cu cadru caftelile și compară cu – să zicem – RED, și, mai ales dacă ești atent la montaj, o să ai o revelație: Melissa îi arată degetul mijlociu lui die hard și poate fi sigură că rămâne nepedepistă. Fight-ul din bucătărie, dintre ea și o brunetesă suplă care intuiește cuțitul (aproape) la fel de bine ca Machete? De neprețuit. Și – important – foarte funny.

Nu în ultimul rând, Susan e victima (cu sau fără ghilimele) hărțuielii din partea lui Aldo, un italian mai focos decât prevede ADN-ul propriu. Face ce face și-i mai scapă un compliment, o aluzie „anume”, o mânuță pe undeva: Susan e pipăită la greu. Nu atât cât să ți se aplece. Oamenii știu măsura. Dialogurile sunt picante, vulgărele în limitele decenței, poantele în cascade merg de minune cu acțiunea – care e și nu e parodică la adresa Bond-urilor clasice. Nu de multe ori, cu capacitatea ei empatică, Melissa te face să-ți pese.

Bomboana de pe tort (pentru unii, cel puțin) ar fi cameo-ul lui 50 Cent. Iar celebrul său vers merge de minune aici: „Welcome to the candy shop”.

Notă: 7.5

nota_75.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult