Star Wars: The Force Awakens (2015) – Acest film ochii voștri să vadă vor vrea

(Pentru a vă lăsa plăcerea descoperirii cât mai intactă, articolul de mai jos conține minimum de informație legată de acțiunea din noul SW, în schimb, conține spoilere referitor la cea din episoadele trecute: nu văd cum altcumva aș fi putut discuta despre valoarea și locul lui Force Awakens față de producțiile precedente din franciză. Mulțumesc pentru înțelegere.)

În 1983, povestea se încheia cu happy-end: ticălosul Imperiu, fostă cumsecade Republică, și-a luat humiliation, ajungând să se vadă călcat pe cască de cea mai netehnologizată specie, de ewoks (care nu știai, unul dintre blănoși face ca Tarzan – probabil, singurul citat din toată seria), șmecherașul Han Solo nu mai e solo (ca să facem o glumă ieftină), ci a rămas cu prințesa, în timp ce Luke scapă cu virginitatea intactă (așa cum i-o cere Codul Jedi), iar the Chosen One, Anakin/ Vader, și-a împlinit destinul: i-a făcut felul împăratului. (Deși, pe sinistru îl văzurăm doar aruncat în hău, nu și făcut bucățele, so…) După ce a adus/ restabilit echilibrul în Forță (oare?), Anakin e îngeraș („luminous being”) lângă foștii colegi din Consiliul Jedi, Yoda și Kenobi, și-și va relua examenele ca să devină membru deplin.

Nefiind un fan al seriei (linșați-mă) și, ca atare, fără adâncă și extinsă cunoaștere privind imensul fenomen cultural SW, așteptările de la ep. 7 mi-au fost pe măsură. Am intrat la proiecție cu următoarele întrebări. Băi, nene, o mai iubește Han pe Leia și viceversa? A ajuns golănașu’ să creadă cu adevărat în Forță? Îl mai supără mynock-ii sau au dat cu deratizare în Imperiu? (Care Imperiu? Ce e în locul lui?) Cine cui îi mai taie mâna dreaptă și cine în ce chestii mai pică/ intră (ghe(e)nă, burtică de exogorth, de tauntaun, sarlacc etc.), gen ilustrări ale unor situații arhetipale? Va începe filmul cu crawl-ul cu backstory pe muzica republicană? (Cum va arăta coloana sonoră: va mai exista ceva atât de șmecher ca respirația lui Vader, creată, alături de alte minuni, din sunete „naturale”, alături de gemetele lui Chewie și sunetele de „laser” de către genialul Ben Burtt? Va mai fi sunetul atât de liniștitor,  de hipnotic,  că poți să ți-l pui noaptea, să adormi mai repede?) Va exista o a treia Stea a Morții? Vor rezista ispitei de a băga zombies, terorism și război biologic, delectându-ne, în schimb, cu urâciuni ca wampa? Cum vor arăta peisajele urbane (orientale, ca pe Tatooine, medieval-renascentiste, ca pe Naboo)? Mai apare vreun erou tare în midichloriane? Avem vreun rău de talia lui Vader, sau iar vreun conte Dooku or Lord Grievous? Ceva de forța simbolică (și, măcar un pic, emoțională) a confruntării Kenobi-Anakin pe vulcan? Vor păstra realizatorii „puritatea”, „inocența” seriei: nosex&noblood?

O fantomă bântuie Galaxia (ca să parafrazăm pe știm noi cine). Este fantoma SW-ului din 1977. Fiindcă sunt, în SWFA, multe acțiuni în oglindă, chiar din primele secvențe: clar, un omagiu adus fondatorilor și care vor stârni ecouri emoționante în sufletele fanilor. Ținându-mă de promisiune, nu voi dezvălui nici măcar una.

Pot să spun, însă următoarele. Acțiunea se petrece după 30 de ani. Imperiul a renăscut din propria-i cenușă. Între timp, Luke a fost dat dispărut, nu numai cât să devină ceva ce nu crezi că a existat (un personaj credea că Skywalker este doar un mit), dar nici măcar cei dragi habar n-au locul exact unde se află eroul. Noii imperiali (al căror „stat”, actually, e denumit First Order), sub comanda lui Snoke (personajul lui Andy Serkis ne oferă o surpriză maaare), vor să-l găsească, să stârpească o dată și pentru totdeauna stirpea Jedi-ilor. Subalternii lui sunt doi: generalul Hux (un Domhnall Gleeson manierist-dramatic, foarte pe rol) și Kylo Ren(Adam Driver), îmbrăcat aidoma lui Vader,deținătorul unei săbii-de-lumină speciale, care nu mai e inspirată din kendo-ul samurailor, ci din longsword-ul medieval occidental. (Față de sabia dublă a lui Darth Maul, această licență poate să aibă un substrat simbolic – dacă e să speculăm orientarea buddhistă a filozofiei SW, ar putea fi un element polemic față de creștinism, având în vedere că, evident, Kylo e personaj negativ.) În timp ce Hux e prezent mai mult pentru a da culoare Imperiului (aluziile la fascism sunt clare) și pentru o complexitate, la nivelul motivațiilor, în rândul răilor, Kylo, în ciuda unei scurte revelații legate de trecutul lui, rămâne încă de descoperit în următoarele episoade (ca și Vader, de altfel). Personajul lui suportă o ambiguitate binevenită (trăirile dilematice etc.), pusă în scenă cu maximă precauție – în limitele unui anumit canon.(Pe de altă parte, deși promițător, Hux este subdezvoltat, la fel ca și personajul lui Max von Sydow – nu intru în detalii.)

De partea „bună” îi avem, printre alții, pe: Rey, care preia cu aplomb rolul protagonistului și Finn, un stormtrooper de culoare și, normal, Han Solo & Chewie (la apariția cărora sala a aplaudat, deși cred că ar fi fost mai nimerit s-o facă din momentul când am revăzut prima oară celebrul Millenium Falcon, care, o să vedeți, e același, doar că mai dărăpănat). O fată și un melanic? Da, probabil apropo de cei care were bitching around, la începuturile seriei, că partea feminină și cea noncaucaziană nu e reprezentată. Oportunism, desigur, dar celor doi chiar le șade bine în cadru, separat sau împreună (heh, mi-a scăpat). Amândoi vor avea ocazia să pună mâna pe o sabie-de-lumină (noi o știm drept „laser”, dar „lasersaber” i se spune o singură dată, în Phantom Menace), amândoi o vor mânui cu dibăcie (= curaj), ceea ce înseamnă, cred eu, faptul că intrăm într-o nouă epocă, din care aflăm, printre altele, indirect, că nu trebuie să fii antrenat ca Jedi ca să simți Forța trecându-ți prin vene (deocamdată, lui Finn și Rey nimeni n-a stat să le numere midichlorianele, fanii știu despre ce e vorba).

Apropo de întrebările mele, unele bănuieli s-au confirmat, nu spun care.

Mai puțină filozofie, mai multă acțiune (de exemplu, în descrierea acțiunii Forței nu se mai pune accent pe pasivitatea eroului, care trebuie să se lase în voia fluxului). Dar, e normal, avem de-a face cu J.J. Abrams la cârma regizorală. Dar asta nu înseamnă că au fost uitate complet schemele arhetipologice. (Cum fanii bine știu, George Lucas a fost inspirat de lectura lui Joseph Campbell, care, pe linia lui Jung, a stabilit cea mai accesibilă schemă, universală, a miturilor, care se regăsesc, mai mult sau mai puțin deghizat, și în poveștile zilelor noastre, cel puțin în cele mainstream.) Printre acestea, este o „pogorâre-în-infern” pentru a obține un artefact valoros. Obsesia conflictului tată-fiu este și ea omniprezentă. (Nu pot să zic mai mult.)

Din punctul de vedere al decorurilor, al imaginii, în general, SWFA seamănă foarte mult cu prima trilogie: până și saltul în hiperspațiu este identic. Pe de altă parte, aveți, în premieră, dacă nu mă înșel, să pilotați o navă de vânătoare imperială, alături de un alt personaj pozitiv, Poe Dameron (Oscar Isaac). Elemente drăguțe (nostalgic-evocatoare, precum Rey stând la umbra unui imperial walker căzut, zăcând acolo de zeci de ani) sunt puse în scenă cu mare artă și dragoste. Există chiar și o scenă de tavernă care îți reamintește de cea, similară, din 77.Și, dacă până acum, SW a refuzat orice referință la alte filme & artefacte (deși, unii l-au acuzat pe Lucas că s-a inspirat din seria de romane Dune), cred că aici, în ep.7, există două excepții: o secvență care trimite cu gândul la Alien și una care te face să te gândești la… Excalibur.

Știu că vreți să știți dacă noul droid (actually, ca proiect, mai vechi decât R2D2), BB-8 e la fel de simpatic ca „predecesorii” săi. Da, este, și, chiar dacă nu e în pandant cu un altul (R2D2 și 3PO făceau pereche, fiindcă în primele SW ideea de dual(-itate) avea o semnificație), măcar e… mai rapid. 

Cantitatea de umor este mult mai mare decât a ultimelor trei SW (prequel-urile) la un loc. Avem chiar și dialog cu line dramatic-line comic. Bun. Apropo de dialoguri, „lemnul” se simte mult mai rar. În general, un film grozav de distractiv. (Gata, spațiul mai mult să scriu nu-mi permite.)

Notă: 9