Stoker – Enigmatici mici ce sunteţi!

Interesantă încercare pentru un newbie într-ale mâzgălelii, domnu’ Wentworth Miller, dar că l-ai păcălit pe Chan-wook Park să ţi-o regizeze, asta e de tot respectu’. Desigur, lovitura e de proporţii mult mai măreţe, dacă punem la socoteală şi distribuţia, cu două fericite aglomerări de celule vii (vorba lui Woody A.) precum Nicole Kidman şi Mia Wasikowska. (Ca să nu spunem de apariţia episodică a regizorului Harmony Korine, al cărui Gummo e glorie veşnică.)

Producţia cu răsunătorul nume al creatorului lui Dracula în titlu n-are nicio treabă cu vampirii, dar de asta nu se frige nimeni. Stoker e aici numele unei familii în care au loc chestii. Şi habar n-ai de ce, fapt care, culmea, nu te lasă nicicum într-o admiraţie înciudată, cum s-ar întâmpla în cazul unui Lynch.

Avem o mămică nevrotico-alcoolică (Nicole), neglijatăăăă, un tătic proaspăt decedat, o fătucă de 18 ani abia împliniţi (Mia Wasikowska), un fel de Wednesday (Addams Family) cu apetenţe amélieniene pentru lucruri pe care nu le observă nimeni şi mici activităţi creepy. Şi iată că apare personajul care ar trebui să tulbure ce mai e de tulburat şi să recompună peisajul astfel ca noi să spunem „wow”: uncle Charlie, fratele răposatului, de a cărui existenţă nimeni n-avea habar şi care fluieră Stride la vampa când elaborează gânduri buclucaşe (dau o bere cui mă dumireşte ce caută aria Trubadurului în film, în afară că sună bine, iar tematica se potriveşte pe 5%).

Charlie the Charmer încearcă un triunghi cu milfa văduvioară de 5 stele şi cu ciudăţica de nepoată-sa. Nu-i iese, deşi fetele îl ajută care cum poate. Buuuuun… Cu amoru’ nu merge, atunci hai să facă ceva nasol. Iarăşi nedumerire. Tot ce meştereşte băiatu’ în film sunt chestii banale, cuminţele şi pointless. Şi exact când afli ce-i cu el, îl pierzi, din cauza unei gafe de scenariu. Lui Miller i s-a părut că turning point-ul mult aşteptat, când intră în funcţiune cheiţa primită de India (Mia), nu e suficient de şmecher (chiar nu e) şi l-a contrarăsucit. În loc să zici „moooooamăăăăă, ce uluire pe mine”, vezi cum se năruie un personaj şi, cu el, tot restul, fiindcă îţi dai seama că protagonistul (Mia) n-are cu cine…

Motivaţiile personajelor sunt în aer de la început şi se risipesc precum norişorii într-o zi senină. La final, nu mai ştii ce o impulsionează pe India, fiindcă „educaţia” ei, dată de tată şi de unchi, it’s a mess. Toată treaba cu hunter-hunted (clişeul cu tv-ul deschis pe Animal Planet, hm…): Miller a încercat să evite banalul şi a ieşit confuzie.

Trei scene mi-au făcut inima să bată mai tare, două implicând-o pe Mia (una în duş şi una cu urechea lipită de pământ, ascultând ceva – nu dau detalii), a treia, un scurt speech al lui Nicole. Sunt singurele care sunt şi frumoase şi au şi o legătură cu ce se întâmplă. În rest, da, Park îşi pune semnătura pe fiecare cadru, vizual şi auditiv, te răscoleşte, dar e ca şi cum ai privi un clip muzical. Are românu’ o vorbă, aia cu formele fără fond…

Mda… Mare dezamăgire. (Regizorul sud-coreean e în top 5 la mine…) În ciuda Miei, a lui Nicole, în ciuda touch-ului lui Park, filmul e distrus de poveste, o pretenţioşenie care se vrea ceva hitchcockian, dar nu e decât o nebuloasă populată de clişee. Un exemplu de ce întâmplă când sari etape: încerci s-o dai misterios când tu încă habar n-ai să scrii o chestie clasică, sănătoasă, cinstită.

Notă: 6.5 (toate punctele merg la Park, Mia şi Nicole)