Stolen – Am nişte déjà vu, vreţi şi voi?

Da, înţeleg, că, first of all, e vorba de o tradiţie hollywoodiană, cea a furatului fetei. De la clasicul Commando (’85), trecând prin Nick of Time (cu J. Depp, 1995), Trapped, (spectaculosul) Cradle 2 the Grave, Firewall, ajungând la Live Free or Die Hard şi mai recentul Taken (2008), Hollywood-ul nu se mai satură de neajutorate mici cerşind îndurare şi tătici cumsecade deveniţi instantaneu fiare nemiloase şi campioni la suta de metri pe capote de maşini. Dar tocmai fiindcă e vorba de un obicei vechi, trebuia onorat cum se cuvine: cu o poveste stropită din belşug cu lacrima fecioarei şi servită cu testosteron concentraţie maximă.

Iar ăştia cu Stolen ce făcură?! O obosealăăăăă de film de te îmbolnăveşti de căscat (şi doar se ştie că ăsta e contagios). Asta, în cazul în care nu eşti din ăla care se distrează la drame proaste. Că ar fi de ce…

Cel mai frumos exemplu e răul filmului. Ia să vezi poveste aici. Vincent e partener cu Will (N. Cage) la o megaspargere şi nu dă niciun semn că va ajunge un criminal psihopat. Între cei doi iese c-o împuşcătură în piciorul lui Vincent. După 8 ani de stat la mititica, Will află că Vincent e mort. Eh, „marea” surpriză e că, de fapt, Vince nu e mort, dar are un picior lipsă care îi aminteşte cu drag de Will. Şi acum vrea cele 10 milioane de la jaf, dispăruţi.

Degeaba îi tot repetă Will că banii nu mai sunt, Vince e dârz pe poziţii. Şi brusc psihopat. Asta se reflectă în înfăţişare (cum altfel?) şi în nişte dialoguri halucinante, din care mai aflăm cum şi-a înscenat moartea (să dea cât mai fioros).

Taximetrist de ceva vreme, Vince o răpeşte pe Alison, fata lui Will, şi-i dă o cursă gratis. În portbagaj, fireşte. Şi, oare ce se întâmplă când un curcan fraier (dar care se crede deştept) îi spune unui psihopat să deschidă portbagajul?…

Şi nici nu poate fi vorba să facă vreo crimă dacă nu bagă nişte fraze luate cu copy-paste din vreun scenariu de horror de categoria Ţ care nu s-a mai ecranizat. Ce iese: un personaj ridicol, comic de neverosimil. E drept, ar fi singurele momente când ciuleşti urechile (ca să nu-ţi scape ideea) şi uiţi de platitudinea acţiunii, care n-are absolut niciun moment cu adevărat fierbinte sau vreo întorsătură măcar decentă. Tensiune? Relaxează-te, fii serios!

Ce lipseşte, până acum, din peisaj? Aţi ghicit: poliţiştii implicaţi într-un fel sau altul în toată treaba. Ca să fie cu urmărire din două părţi şi încrucişată. Doar că, din nefericire, aici, nu te încântă nici măcar cu ceva filmări nervoase, tăieturi alerte sau unghiuri de vedere imposibile. Toată treaba cu urmărirea prin mulţimea cu măşti de sărbătoare? Iar déjà vu. 

Dau notă de trecere pentru prezenţa simpaticei Sami Gayle, care ar fi fost the perfect daddy’s kidnapped sweetheart… dacă ar fi ajutat-o rolul.

Cinefililor, că au avut sau nu răbdarea să parcurgă rândurile de mai sus, le recomand, apropo de filme cu răpiri de fetiţe, Sympathy for Mr. Vengeance (2002). 

Notă: 5