suicide-squad-poster.jpg După dispariția lui Superman , guvernamentala-lipsită-de-scrupule Amanda Waller are următoarea idee, la care guvernul ridică din sprânceană: acum, că suntem descoperiți în fața diferitelor amenințări (inclusiv a „metaoamenilor”), ne trebuie niște profesioniști ai crimei, iar ăștia, logic, sunt bestii fără conștiință. Dar... Dar... Ca să vezi, noi îi avem la mână, fiindcă fiecare dintre ei are, logic, slăbiciunea lui. Nemaipomenit. Deadshot (Will Smith), care și în somn îți nimerește ținta între ochi de zece ori la rând, e tătic: când fetița lui de 11 ani îl roagă fierbinte să nu-l împuște pe Batman (dap, ați auzit bine), blegul preferă să facă pârnaie pen’c-a omorât mafioți pe bani, într-o celulă unde are drept companion un sac de box, și de unde, pe după ușă, se drăgălășește cu paznicul, căruia îi promite.

Promisiune amânată pentru SS 2, dacă n-o uita de ea, ceea ce ar fi o încălcare flagrantă a codului onoarei. O promisiune similară e făcută de psihopata obrăznicătură cu pantalonași scuuurți Harley Quinn (Margot Robbie) gardianului ei, în timp ce populează cu mișcări lascive o cușcă amintind de cea a lui Lecter. Slăbiciunea lui Harley: Joker (Jared Leto). Flashback-urile ni-i arată ca pe un, pentru început cel puțin, promițător cuplu à la Natural Born Killers. Restul „trupei de asalt X” e formată din personaje „mai” secundare: El Diablo, care (ca Liz, din Hellboy) dă cu flăcări în jur când se enervează, are un trecut sumbru (în virtutea căruia n-ar vrea să fie folosit ca armă), pocitania „sunt frumos, voi sunteți urâți” Killer Croc, un șmecheraș numit Boomerang și japoneza Katana, în a cărei sabie se presupune că e spiritul soțului ei ucis mișelește (nu de ea, slavă Domnului). (Amuzant e când îți imaginezi că bietul soț, după ce că-i mort, trebuie să împartă locșorul de veci cu cei omorâți chiar de nevastă-sa, și care se tot adună...) Șeful lor este Rick Flag (Joel Kinnaman, din, probabil, cel mai bun serial polițist ai ultimei decade, The Killing). Rick are și el punctul lui slab: e îndrăgostit de June Moone, o arheologă stăpânită acum de Enchantress, o muma-pădurii foarte supranaturală (prea supranaturală, vedem imediat) și pusă pe rele. Vor fi exploatate aceste slăbiciuni, vor fi ele stoarse, cu cinism și cruzime, până la ultima picătură, până când crezi că nu mai există speranță pentru bieții oropsiți? Nici vorbă. Cum vor fi ei puși la treabă? Implantându-li-se în gât chip-uri: ai făcut un pas în spate din prima linie, click pe tabletă și ești mort. Wtf... La ce le mai trebuia toată poliloghia cu punctele slabe? Doar ca să bage niște backstory-uri de doi lei. Din care nu se desprinde nimic impresionant, nimic cu adevărat vicios, să zici, moamăăă, da’ ce killer avem aici... Deadpool e dracu’ gol pe lângă ei. 

Dintre poveștile de fond, cea cu Harley-Joker, cum spuneam, promitea: Harley a fost psihiatra infamului până când ăsta a făcut-o să se îndrăgostească de el, apoi, restul e un clișeu de umplutură. Ăștia doi își fac de cap prin Gotham până o prinde Batman pe tipă și-o trimite la mititica: nimic diabolic marca Joker, numai copilării și râsete isterice. Evident, singura întrebare care-ți vine în cap e care dintre ei e mai dus cu pluta. Inutil de menționat că Joker-ul oscarizatului Jared Leto nu-și merită numele. (Nu e vina lui Leto, normal.) 

Imediat după ce sunt scoși din pușcărie, se intră în acțiune. Zbang, cade un elicopter. Peste două minute, mai cade unul. Incredibil... Acțiunea continuă până la capăt, cu un singur moment de răgaz pentru filozofeala menită să (re)dea coeziunea grupului, și arată ca un fel de G.I. Joe combinat cu Ghostbusters (da, avem iar clădire deasupra căreia se întâmplă electricitate, în timp ce înăuntru niște bestii pun la cale soarta omenirii). Enchantress (despre care nu înțelegi de ce a hotărât să-și arate colții acum, după ani de captivitate la guvern) transformă oamenii în zombies și-i trimite în calea (anti)eroilor noștri. Cafteala are loc, obligatoriu, și în metrou. 

Amanda Waller, un personaj ultraenervant și lipsit de rost, apare doar ca să strângă din dinți că treaba nu merge/ merge greu, să acționeze total idiot și să fie protagonista unor dispariții/ reapariții pur și simplu stupefiante. Scenariști, când mai vedeți un personaj ca ăsta pe monitor, dați-i o tastatură în dinți. 

Și mai frustrant e faptul că ăștia nu știu cu ce se luptă – află abia spre final, când, mai mult în silă, le explică Rick (a cărui motivație e, iar, tulbure: e soldatul credincios sau speră să-și redobândească iubita înapoi?). Dar nici nu-și pun întrebări. Iureș și iar iureș, un pic de mârâit împotriva comenzilor (ca să nu fie chiar niște lache). Dileme gen dar de ce ne-am băgat în chestia asta? Dialectică damnare-mântuire? Aproape inexistente. La un moment dat, Harley scoate cea mai cinstită replică din tot filmul: hai s-o comitem, că oricum n-avem nimic mai bun de făcut. Ceva ecouri pe plan psihologic? Zero. Gașca mimează la un moment dat că ar crede că dacă duc misiunea la bun sfârșit, ar putea beneficia de clemență. Dar nimic din exterior nu susține speranța.  

Suicide Squad s-o fi vrut o replică la Guardians of the Galaxy . Păi, e diferență ca de la cer la pământ. Ce confruntări și ce simbioză e în echipa lui Quill, cum își folosește fiecare skill-urile, cum își înfruntă fiecare demonii interiori – în cazul Ratonului, demențialele complexe de inferioritate, care te fac să râzi și să te înduioșezi. Și, apropo de umor, în SS dacă se atinge un nivel de 3 din 10. Cam singurul personaj însărcinat cu înviorarea atmosferei, insolenta Harley, n-are nici măcar un line deștept, memorabil. „Îmi place parfumul tău. E cumva mirosul morții?”, o întreabă pe Katana. Hm... După film, zicea o prietenă, hai, mă, că tipa e faină. Da, raportată la ceilalți, niște legume. 

După ce că e aproape numai pac-pac (și extrem de lung), filmul nici nu se hotărăște asupra antagonistului. E acolo o confuzie: Enchantress a înviat un fel de zeu, și nu înțelegi bine care dintre ei e mai șef. Ca să nu spun că ăsta din urmă te duce cu gândul la ridicolul En Sabah din ultimul X-Men . (Apropo de zei, abia aștept, la anul, serialul American Gods, pus la cale de Bryan Fuller după romanul lui Neil Gaiman.) 

Regizorul David Ayer (Training Day), specializat pe action thriller, și-a asumat aici o misiune sinucigașă, fiindcă nu pare să înțeleagă cu ce se mănâncă adaptările după comics. Tenta dark a filmului nu-l salvează de la dezastru. 

Pentru mine, cea mai mare dezamăgire din ultima vreme, direct proporțională cu entuziasmul cu care l-am așteptat. 

Dacă vă hotărâți să-l vedeți, nu vă ridicați imediat după începerea genericului de final: mai urmează o scenă. 

  

Notă: 5.5 

nota_55.jpg

Scris de Stefan | Wednesday, 03.08.2016 14:26 Cronica de film

National Cinematografic