Super 8 – Un E.T. dăunător!

Cum e să vieţuieşti liniştit şi cvasipaşnic în orăşelul tău american şi, din senin, să li se pună pata pe tine la nişte creaturi, să te lovească indirect şi preponderent la cei mai buni prieteni ai omului – adică maşina personală, cuptorul cu microunde şi câinele? Şi când să dai un telefon la bunul şerif, să ţi se ia corentu’? Te-ai cam morcovi, ăh?

Nu e caz de îngrijorare, însă. Aici, predatorul (că doar unul se sinchiseşte să răspundă la apel) n-are niciun chef de conflict. Procastinează ininteligibil şi se comportă ca după manualul maniaco-depresivului clasic: acum explodează de energie şi curăţă de motoare de maşini un cartier întreg, acum stă undeva ascuns în hruvbă şi în sinea lui, lăsând pe muritorii de rând să facă spume că cine, ce, cum?! În loc să dea prejudiciu după prejudiciu, cum ar fi normal şi în natura lui mizerabilă…

Super 8 îţi încearcă răbdarea la greu dacă eşti în căutare de alienşi devastatori. În primul rând fiindcă se încăpăţânează scenă cu scenă să-ţi bage în faţă nişte mucoşi care n-au ajuns nici la faza cu poluţiile nocturne. Şi tu încerci să te uiţi peste ei, să vezi monstrul cu balele cât casa. Dar, ce, poţi? Ăştia micii sunt mai pe felie decât bestia băloasă! Minunea e că suspans există, cel puţin juma de film, până dăm cu ochii de bestie şi ne piere inspiraţia, deh…

În caz că n-aţi văzut pe afiş, undeva tre să scrie Steven Spielberg. Care eşti familiarizat cu tăticul lui E.T., nici nu e nevoie, că-i simţi izul din primele 15 minute.

Super 8 împrumută de la E.T. inconfundabila aură pe care Spielberg o cerne deasupra copilăriei. Dacă ar fi să căutăm nod în papură, am zice că faptul că acţiunea e în anii 70-80 nu e atât un „hai să ne amintim de vremurile frumoase” sau un „hai să-i aducem un discret omagiu marelui Stevie”, cât un „mai bine să plasăm acţiunea în anii disco, când copiii încă mai erau copii şi nu roboţi de playstation fani Ben 10”. Păi, să-i văd io cum fac ei un film cu de-alde nepotu-meu, o candoare de băieţel, care fără patru ore de jucat Spiderman intră în sevraj şi-ţi face ziua coşmar!

E un film despre preteşug, clar. Preteşug atunci când începe el, la vârste (relativ) fragede. Când începe şi prima iubire, de la care aştepţi cel mult o privire cu subînţeles şi un pupic la „învârte sticla”. E despre tot felul de sentimente frumoase şi eu zic că-i iese treaba. (Bineînţeles, mă refer la copilăria aia, in illo tempore deja.) Dacă ar fi lăsat monstrul ăla mai în fundal şi ar fi adâncit un pic relaţiile, ar fi fost şi mai bine.

Da, se poate spune că e un Spielberg. Numa’ că nu din soiul cu care ne-am obişnuit. E un film care poate fi văzut. Dar nu-ţi vine să cumperi DVD-ul, să-l aşezi lângă un E.T. Sau, ca să dăm exemple mai apropiate pe tema prieteniei juvenile (cu sau fără monştri): lângă un It sau Stand by Me (ambele după Stephen King). E ca şi cum ai pune un tocilar lângă un geniu: amândoi ştiu materia şi redau la fel de bine, doar că geniul mai şi înţelege ce scrie.

Nici copiii nu mai sunt ce-au fost, dar nici poveştile…