the-accountant-poster.jpgPoți să-ți lași liniștit socotelile pe mâna acestui contabil: nu numai că nu te fură, dar îți mai spune și cine a dat cu vastu’ la tine în hardughie în trecut. Doar să nu faci următoarea greșeală: să-i iei „jucăria” înainte să încheie calculele – dacă nu le duce la bun sfârșit, îl apucă pandaliile. Dacă ai conștiința curată, n-o s-o faci, fiindcă ar fi cruzime: când îl vezi cu ce drag aranjează cifrele pe pereți (obișnuiți sau de sticlă), întocmai lui Crowe în Beautiful Mind, acompaniat de o muzică senin-optimistă pe coloana sonoră, îți dai seama că asta-i viața lui. Mă rog, asta și ruptul capetelor de bad guyși. Și, nu în ultimul rând, artă fină: în rulota lui, ascunsă într-un depozit, ascultă violoncel de Bach (mânuit de inegalabilul Rostropovici) în timp ce contemplă vreun Renoir sau vreun Pollock. Ale lui, personale, și autentice sută-n sută. 

Accountant (Ben Affleck) e mai puțin enigmatic decât ar fi cerut-o gustul meu (tone de flashback-uri din copilărie), dar tot rămâne cu ceva enigmă până la final, măcar că nu-l știm decât de Christian Wolff (filozof raționalist și matematician din secolele 17-18), nume evident împrumutat, ca multe altele de-a lungul existenței sale, toate de matematicieni: nu e foarte prudent, având în vedere că mintea lui sute de secrete murdare conține – a fost angajat de mafioți din lumea toată. Anumite personaje ale vieții noastre politice de l-ar fi avut la îndemână, i-ar fi arătat degetul mijlociu ANAF-ului. Încă ceva enigmatic (și binevenit): o tipă pe care doar o auzim, la telefonul lui Christian, cu rolul de a-l preveni legat de primejdii și de a-i da noi job-uri. 

So, avem un personaj destul de complex – autist (cu tot ce implică, inclusiv faze amuzante), specialist în corp-la-corp și arme ușoare&grele (are într-una dintre case o mitralieră Vickers, pe care, spoiler alert!, n-o folosește). Ce facem cu el? Îl pune să facă ce știe să facă mai bine, îi punem piedică/ piedici și niște oficiali pe urme. Îi alăturăm ș-o simpatică de contabilă (Anna Kendrick), pe care o punem și pe ea în pericol (nu mai e spoiler, că-i evident). Sună binișor în teorie – iar acțiunea se desfășoară suficient de intens cât să nu plictisească și suficient de molcom cât să se strecoare ceva psihologie, ceva stare și, de ce nu, emoție. Sunt momente frumos construite în pagină: discuția celor doi oficiali, Ray King (J.K. Simmons) și Marybeth Medina, despre Contabil, cu revelații din trecut, trece cu brio testul autenticului – nu atât de necesar într-un thriller. 

Totuși, există niște probleme în chiar punctele nevralgice: ancheta lui Marybeth este plină de stângăcii scenaristice proxime cu deus ex machina, cel mai important mobil, cel al răufăcătorului, e lăsat în aer, o relație mentor-discipol lasă loc de mai mult și o întâlnire dinspre final, previzibilă, pare desprinsă dintr-o telenovelă. (Faptul că personajele fac ele însele șto de ea nu ne șterge gustul amar.) Multe defecte, pentru care înțeleg notele mici obținute pe site-urile de specialitate. Că, deja trecusem de a doua treime și îmi spuneam că oamenii se înșală, filmul e minunat (mă uitasem, în fugă, doar la note). Și da, este, cu acele (menționate mai sus), regretabile, excepții. Dar chiar și așa, punctele forte îmi par a fi suficiente încât, în ce mă privește, să recomand filmul și să-i dau o notă (mult) mai bună: un personaj fain, cu care te poți identifica (datorită și lui Affleck), o intrigă și o implicare ideatică mult peste thriller-ele cu care suntem obișnuiți (și, dintre care, între noi fie vorba, unele sunt chiar mai bine cotate). 

Un final drăguț, înduioșător, cu un mesaj umanitar: autiștii merită mai multă atenție. Așteptăm un sequel. 


Notă: 7.5 

nota_75.jpg

Scris de Stefan | Tuesday, 25.10.2016 16:33 Cronica de film

National Cinematografic