The Avengers – Just your average hero movie

Ca să înghesui într-un film (chiar şi de două ore) patru veterani ai visurilor oricărui băieţel din State şi de aiurea, e ceva de muncă, iar regizorul Joss Whedon o face conştiincios. Prea conştiincios, poate. Ca să spun aşa, uită să se joace un pic, uită să viseze, mulţumindu-se cu o operă de artizanat – ce-i drept, fără cusururi vizibile cu ochiul liber.

Ce-l salvează însă e că nu uită să se amuze. O face timid, dar chicoteala lui din spatele scenei e suficientă pentru a-mi smulge aplauzele de politeţe. Faza cu Loki the cocky, exasperat, spunându-i namilei verzi că e zeu şi, prin urmare, protocolul e să-i îngenunchieze toţi dinainte, iar Hulk, cu privirea lui de pălmaş asuprit de la 1907, îl ia şi dă cu divinitatea sa de pământ în dreapta şi-n stânga, ca-n desene animate, ei, da, minunat! Aşa mai înţeleg şi eu (auto)ironie.

Păcat doar că, în rest, umorul se iţeşte destul de rar, prin dialoguri, şi nu are o culoare anume. Să înţeleg că pe terenul de joacă al super-eroilor regulile sunt mult mai stricte şi că Whedon a făcut tot ce-a putut? Probabil. Dar atunci prefer chestii mai puţin ortodoxe şi mult mai imaginative, precum Watchmen, Hellboy sau Hancock, taxate nemilos de critică pentru nesupunere. De exemplu, cel din urmă are ceva care le lipseşte aproape cu desăvârşire avengerşilor: omul de alături. De ce e mişto Superman? Fiindcă are full contact cu pipălşii, cu oameni ca tine, ca mine…

E drept, Avengers o drege cumva spre final, înghesuind nişte „testimoniale” de la popor, dar c-o floare… O să ziceţi că există ceva uman pe-acolo: relaţia lui Stark/Iron Man cu Jarvis (robotul din umbră) şi romance-ul acestuia cu Pepper Potts, frustrările lui Banner/Hulk… Da, doar că chestiile astea nu trec pragul de simple convenţii, tropi ai unei scheme ultrafolosite.

Cum ziceam, dialogurile mai scapă ceva umor. Barosanii, a căror adunare are aerul de 10 ani de la terminarea liceului, cu obişnuitele împunsături, au o chimie de grup, ceea ce nu-i de colo. În rest, dialogurile sunt standard. Şi-atât. Dacă te înflăcărează, ori ai 12 ani, ori minte de 12 ani. (Ceea ce unii dintre noi şi-ar dori, măcar din când în când, ce-i drept.)

Dacă treaba unui film cu super-eroi e să fie previzibil precum căderea leului, atunci Avengers a mai bifat cu succes un punct. Îl mai scapă acţiunea – care, mai ales spre final, te ţine prost cu ochii-n ecran. Merită să vezi filmul chiar şi numai pentru bătălia cu nemernicii from outer space. Frumos alcătuită, măiestru gradată.

Dar, reproşul meu cel mai mare e (că am şi io o obsesie de ceva vreme, recunosc): bad guy-u’. N-are c…e. Şi nu din cauză că zeul cu nume de căţel e uşor efeminat, nici că isterizează penibil când e încolţit. Pur şi simplu, la dimensiunile terenului de joacă, ar fi trebuit să nu-l cuprindă universul de câtă răutate e întrânsu’. Or, primejdia se translează cumva spre chitauri, nişte neica nimeni în spaţiu. Or fi ei duşmănoşi nevoie mare, dar se prezintă la spartul târgului.

Încă ceva: Scarlett? Dacă vă închipuiţi că e bomba sexy care-o ştiaţi, ei, bine, nu. E eroină, iar camera de filmat îi respectă statutul, fără să zăbovească pe forme.

Aştept ploaia de comment-uri revoltate. Sper să se strecoare şi (contra)argumente valide.

Oricum, părerea mea – şi închei, gata: e imcomparabil mai bun decât penultima producţie Marvel: Thor.

Notă: 8 (pentru fani e un must see; pentru ceilalţi, poate fi un film de vacanţă highly entertaining)