The Book of Eli – Ai carte, ai parte… de acţiune!

The Book of Eli – Ai carte, ai parte… de acţiune!

Dacă, pe 1 aprilie 1972, o voce interioară i-ar fi spus tînărului afro-american pe nume Hughes că gemenii pe care tocmai i-a născut nevastă-sa vor face, în timpul unui preşedinte american de culoare, un film cu un negru salvator al omenirii, probabil că ar fi pus aceste cuvinte pe seama zilei păcălelilor, că pe atunci negrii nu prea dădeau pe la psihiatru.

Nu la fel stau lucrurile cu Eli (Denzel Washington), care îşi respectă vocea interioară mai presus de orice. Acest „omul care aduce cartea” în variantă postapocaliptică merge cu încăpăţânare spre vest, tot spre vest, că aşa-i spune vocea, ducând o Biblie, de fapt Biblia, că e ultima în viaţă. Pe drum, se fereşte cât poate de băieţii puşi pe jafuri, îşi schimbă bocancii de la vreun cadavru mai recent, îşi împarte pisica prinsă cu atâta trudă cu un şoarece amărât, se face că citeşte din Biblie, că oricum o ştie pe de rost şi ascultă la mp3 player. Numai că ăsta se mai şi descarcă. Aşa că trebuie să treacă prin cel mai apropiat oraş ca să-l încarce. Pe „bani” grei. Şi, ca în orice western care se respectă, cineva nu-şi vede de treaba lui şi nu-l lasă nici pe Eli să-şi vadă de treabă, adică de drumul lui. Şi asta pentru că îi arde buza tocmai după cartea lui Eli.

Dacă nu ştiaţi, Denzel a studiat artele marţiale cu un elev al lui Bruce Lee, aşa că pe lângă nişte puşcoace pline de amintiri şi personalitate trăgând la liber, veţi vedea şi nişte corp la corp meseriaşe. Aşa se face că, în foarte scurt timp, prin oraş începe să fluiere vântul după killeri, iar ei sunt morţi pe capete. Dar nici stăpânu’ oraşului nu se dă bătut. Aici, Gary Oldman se întrece pe sine în a fi sinistru. De fapt, intenţiile lui par a fi dintre cele mai bune: să dea cuvântul sfânt la tot poporul, să-i dea speranţa şi ca atare să-l pună să muncească, să fie fericit. Şi, firesc, şi el de pe urma lui.

Nu vă zic mai multe, că stric surpriza. Chiar dacă are structura clasică a unui western, există nişte întorsături. Merită văzut.

În schimb, vă dau două veşti îmbucurătoare. Prima e că muzica lui Gheorghe Zamfir va supravieţui: Redridge, mâna dreaptă a şefului, fluieră The Lonely Shepherd (probabil că tatăl lui o fluiera în baie gândindu-se la Uma Thurman din Kill Bill). Doi: generaţia tânără de atunci (adică de peste aproximativ 30 de ani) n-a auzit ce-i ăla televizor. Vestea proastă: că e la fel de uşor de manipulat.

Sincer, nu vroiam să văd filmul ăsta, că mă gândeam că e just another postapocalyptical movie, şi la I am Legend şi The Road m-am cam plictisit. Book of Eli este un another, dar nu „just”. Probabil că e cel mai bun de la Mad Max încoace.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult