The Captive – Nu te prinde, da’ te…

…Scoate din sărite, zău. Deci, scriptul ăla arată de parcă s-a jucat cu el maimuța, poate din răzbunare c-au pus-o să bată la mașină opera lui Shakespeare într-un catralion de ani (v. infite monkey theorem): în soft-urile de scris scenarii, poți să rearanjezi secvențele ca și cum amesteci cărțile de joc. Cu puțin zel din partea scenaristului, spectatorul va avea „plăcerea” să recompună el însuși un puzzle cât mai nemilos, contracronometru. Să zicem că procedeul, în unele cazuri, are o logică: contiguitatea, afinitatea scenelor din diferite perspective altele decât cele temporale. Dar, să mă ierte domnii, când nu ești sigur de la o secvență la alta dacă acum e acum sau acum e acum 8 ani sau acum 6 ani, în condițiile în care avem, în mare, de-a face cu un thriller polițist, nu sunt de acord cu asta. Not funny.

Descâlcită cu chiu cu vai, povestea sună astfel: sub plumburiul, apăsătorul cer hibernal cocoțat deasupra Niagarei se comite răpire de copilă (Cassandra, 9 ani) direct din camioneta lui tăticu’ Matthew (Ryan Reynolds). Mă-sa, cameristă la hotel, turbează și dă-n depresie concomitent, blamând soț, se iscă anchetă, inițiată de o ea ș-un el de la departamentul pedo. După ani și ani, vorba cântecului, apar semne că fata-i vie. Între timp, perv-ul care o ține închisă, un (cum altfel decât?) iubitor de operă, a presărat camere video și lucrușoare de-ale fetei prin locurile unde se foiește mămica: ea le descoperă, iar Cassandra o pune de un voice over mișcător-nostalgic pornind de la imaginile pe care ea însăși le urmărește live pe monitor. O cestie supercreepy și, și mai creepy e că se lansează ipoteza (neverificată) că există o turmă întreagă de pedo ce se hrănește sufletește din durerea (dar nu și nedumerirea, că nu există) a mamei. Premisele sunt generoase, deci. Urmarea e o tortură.

Marea bubă nu e nici măcar în haosul temporal intenționat: dacă ești suficient de atent și de iute (și mai reașezi mental 2-15 scene din urmă față de cea prezentă), te mai scoți. Îh-ul e în intriga polițistă, stupefiant de infantilă. Dacă au vrut să fie dramă (și aici ceva ceva e, ranforsat de imagine și de coloana sonoră), ar fi fost bine s-o lase așa. Dar nu…

În primul rând, detectivul (Scott Speedman) e chiar suspect de cretin: te aștepți ca din clipă în clipă să facă spume și să fie băgat la zurla, sau să-și scoată învelișul și să se declare el însuși (sub noua formă crustacee extraterestră) Marele Pedofil al Galaxiei. Ca să vezi: acesta îl acuză pe Matthew tăticul de niște chestii absurde e puțin spus, ca după aia să-i spună partenerei: am vrut „decât” să-l enervez, că parcă-l știu de undeva. (Ah, dacă scenaristul a încercat un red herring aici, atunci cu atât mai grav.) La altă fază, detectivul uită deschisă o cameră web, să vadă pedo-ul ce se întâmplă și să acționeze în consecință. Și cum ăsta nu era de ajuns, mai apare, descinsă dintr-un spy de doi lei, o ea perucată punând somnifere în pahar și trăgând cu pistolu’ într-un car chase. Pfff…

Și, ca să închei, nașpa e că nimic nu te râcâie suficient de tare pe suflet: durere părintească cum îi la Reynolds și Mireille Enos s-o mai văzut, iar micuța captivă pare lovită irecuperabil de Stockholm, deci e domeniul regretelor ș-atât.

În rest, frumos vizual și auditiv. Păcat de rest. Pentru cei care vor ceva similar, dar infinit mai bun, recomand Prisoners (2013).

Notă: 5.5