the-conjuring-2-poster.jpg Te duci menajeră în Anglia și, când ăștia nu-s acasă, mai stai pe canapea să butonezi telecomanda, vorba principiului pauzele lungi și dese. Și mi-ți încep canalele a se schimba singure, mai dispare și telecomanda, la o adică. Întrebi, cu inima cât un purice, hu’s deăr, răspunde că Bill, Bill, Bill, Bill și că tare i-ar plăcea dacă ai țipa nițeluș.

Lorraine și Ed Warren au destule pe cap vreo juma de film (conferințe, talk-show-uri în care sunt contestați, o nasty nasty fantomă din trecut, blazare etc.), așa că parcă n-ar avea chef să meargă tocmai în Anglia, la Enfield, să verifice dacă-i paranormală/ demonică treaba sau doar păcăleală. Dar își spun, hai că oamenii au nevoie de noi, hai pentru ultima oară, deși Lorraine a avut o presimțire urâtă. Și ajung ei în casa corect dărăpănată pentru astfel situații a mămicii corespunzător de necăjite a unui număr conform normelor de copii cuminți, dar pe care i-a mâncat undeva – și ei, ca copiii – să zgândăre tabla ouija. Iar Bill cel mort demult atâta așteaptă: zice că-i la el acasă (și chiar e, doar perioada nu se potrivește) și începe să sperie în jur, bucurându-se de tehnologie. (Da, învață să folosească și telecomanda, care, la vremea aia, în 77, era cât nicovala.) Nu vă așteptați de la el să vorbească latina pe dos, că-i un țăran incult. În schimb, cu alura lui de Freddy Krueger, pare desprins din coșmarele copilăriei, bașca mai și cântă The Crooked Man, cântecel pe care-l auzim mai întâi într-o lanternă magică (dacă n-ai cutiuță muzicală, ca în Conjuring 1, tre să ai altceva suav-clinchenitor, e regulă).

Asta cu raportarea la copilărie e o variațiune binevenită și o mai observăm și în niște evocări ale both Ed și Lorraine. Adică, să ne amintim de unde încep toate, fără să intrăm neapărat în psihanalize și abisalități. Ce e interesant e că, în ciuda acestui fapt, filmul e mult mai matur și mai grav decât primul. Chiar meditativ, pe alocuri.

Deși spiritele se comportă în continuare după „Ghidul spiritului neliniștit” (cu cele trei mari capitole, infestation, oppression, possession) și te sug de energie/ personalitate ca băncile de bani, au mai prins la înțelepciune și par să dea cu mobilă și satâre în jur nu doar de dragul gălăgiei. Au un plan. I have a cunning plan, vorba lui Baldrick din Blackadder.

Scenariul zăbovește binișor pe momentele de implicare emoțională: perechea Ed-Lorraine (minunat jucați de Patrick Wilson și Vera Farmiga) își dezvoltă povestea de drăgălășit reciproc, cu intimități drăguțe. Sunt doi oameni a căror conexiune trece dincolo de cuvinte și conținutul lor. Faza cu el cântând I Can’t Help imitând vocea lui Elvis e un moment de respiro simpatic în toată debandada creată de vicleanul spirit. (Și un omagiu, având în vedere că „The King” plecase în lumea celor veșnice – sau pe vreo altă planetă – câteva luni înainte.)

Conjuring 2 mi se pare ceva mai bun decât primul. Poate al treilea o să fie chiar ceva aproape de o capodoperă. Până una, alta, convențiile încă tind să domine și să transpară din trama filmului.


Notă: 8 

 nota_8.jpg


Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Tuesday, 12.07.2016 13:05 Cronica de film

National Cinematografic