The Conjuring – Un spirit sociabil nu e neapărat şi elocvent

…Şi nu se întrece neapărat în vorbe de duh. E cazul demonului de aici, foarte rău în sinea lui, dar cu alţii mai degrabă sfios şi bazându-se pe sugestie – un scârţâit de uşă, un zgâlţâit de rafturi etc. Abia prin a treia parte se hotărăşte că s-a săturat de noi ăştia, care i-am tulburat liniştea şi îşi arată adevărata faţă. Fiindcă, da, (s)he got a plan.

Departe de a dăuna genului – atât de strict în canoanele lui -, laconismul, bine condus de James Wan, regizorul lui Saw, dă un plus de suspans şi atmosferă. Deşi nu sunt foarte multe opţiuni (deh, o casă dărăpănată că te miri că n-are şi mumii de faraoni, o familie obişnuită, cu copii tocmai buni de trântit pe pereţi, un subsol creepy etc.), filmul îşi atinge (modestul) scop: te ţine cu inima în gât, fără să te facă să vomiţi. Şi fără să tragă agonizant de scene de exorcism, unde riscul de a (te) repeta e prea mare.

La filme cu o astfel de temă, a începe să le faci sinopsisul fără s-o dai în spoilere e ca şi cum ai spune „a fost odată” şi cam atât. În cazul lui The Conjuring, lucrurile sunt uşor diferite, fiindcă bântuitu’ principal e doar un episod din măreaţa epopee ghostbusteriană, ai cărei protagonişti, Ed şi Lorraine Warren, au la activ multe spirite recalcitrante călcate pe cap. Şi o colecţie impresionantă de obiecte (foste) bântuite. Printre care şi o păpuşă cu rânjet de Chucky (cum altfel?), proaspăt stoarsă de un strigoi pervers, fără să fie întrebată dacă e de acord. 

Ispitit de activitatea paranormală, scenariul lasă subdezvoltat chiar plot-ul principal, care e legat de trăirile Lorrenei, un medium excelent, dar tocmai de aia vulnerabilă, şi pe care soţul încearcă s-o menajeze. O altă problemă ar fi că misterul se lămureşte prea târziu, înghesuind rezolvatul putregăiciunii încăpăţânate în timpul care a mai rămas. Ce compensează însă e că personajele sunt suficient de bine dezvoltate, iar castingul e ireproşabil, mai ales pe partea feminină. Vera Farmiga (Lorraine) convinge, în timp ce Lili Taylor e perfectă pentru rolul de victimă-de-orice. Iar Wan reuşeşte să ocolească tot ce ar putea să enerveze prea tare un ochi şi o minte ceva mai duse la cinema. TC n-are farmecul lui Mama, dar nici momente la care să tuşeşti jenat, precum acesta. 

Pentru categoria lui, The Conjuring nu se face de râs în faţa modei, „realiste”, a found footage-ului (Paranormal Activity etc.), dar rămâne un film – repet – modest, strict pentru fani.

Notă: 7