The Cut (2014) – Istoria se regretă

Foarte lăudabil din partea unui regizor de origine turcă să facă un film despre genocidul armean de acum 100 de ani (mai ales că acesta a fost multă vreme negat de autoritățile turce). Numai că, așa cum evoluează, The Cut e doar pe o treime în zona asta, făcând din ea ceva periferic și parcă mai mult un pretext pentru o poveste despre supraviețuire și urmărirea unui țel care tinde să devină neutru față de contextul istoric. Evident, asta nu e rău în sine, doar că de la un moment dat încolo derutează.

Armeanul Nazaret Manoogian, din Madrin (unul dintre cele mai cosmopolite și tolerante orașe din fostul Imperiu) este săltat de poliție, dus la muncă silnică, timp în care n-are nicio veste de la nevastă și cele două fete gemene. Un an mai târziu, el și tovarășii lui sunt eliberați de oamenii unui guvernator, dar, ironia sorții, a doua zi apar paramilitarii (recrutați dintre pușcăriași), care îi lichidează pe toți. El singur scapă din cauză că unu’ nu-i ia bine gâtu’, un turc care, astfel, devine salvatorul lui. (Situația însă nu va avea, narativ vorbind, ponderea cuvenită: nu numai că nu mai știm nimic de turcul care și-a riscat propriul gât, dar nici nu vom mai avea vreo scenă conexă, în pandant.)

În urma rănii de la gât, Nazaret rămâne mut, la asta adăugându-se supărarea pe Ăl de Sus, survenită într-un moment nu tocmai bine ales, având în vedere că e situat la începutul încercărilor și, plus, armenii sunt/ erau foarte credincioși. În plus, aflarea veștii că fetele lui ar putea fi în viață ar trebui să-l facă să se răzgândească cu privire la Almighty.

Urmează 6-7 ani de pribegie în căutarea copilelor, acoperind o suprafață terestră impresionantă (ca să nu divulg locurile prin care ajunge). Mai ascunzându-se, mai lucrând pe ici, pe colo cu cârca, întâlnind și oameni buni și oameni răi, nah, cum e lumea prin povești. Dar, turcul salvator odată dispărut din peisaj, nu prea mai are nimeni ceva hotărâtor de spus în periplul său. Nici măcar Chaplin, care-l face să plângă din „imaginile mișcătoare pe pereți, lucrarea diavolului” (cum se exprimă conaționalii lui). „Să-ți fie călătoria lină ca apa”, îi zice un prieten. Cam așa și e. Fără suișuri, fără coborâșuri.

Există câteva scene puternice, printre care cea dintr-o tabără de refugiați. Dar nimic cu adevărat memorabil. Am auzit, despre genocid, cel puțin o poveste care eclipsează, ca impact emoțional și valoare simbolică,tot ce se întâmplă în acest film.

Ritmemele și elementele cu potențial de ritmemă sunt plasate stângaci, dialogul, acolo unde e posibil (remember, băiatul nostru e mut), e plat, tern, iar finalul este doar capătul unei curse monotone – stors de vlagă.

De ce s-a apucat scenaristul/regizorul Fatih Akin de filme istorice, când făcea comedii faine?

Notă: 5.5