moarte_stalin_poster.jpg Dar cam atât. Comedia putea să fie la fel de bine despre Caligula, Pol Pot sau grăsuțu’ clasei care amenință cu racheta făcută la ora de aeromodelism. (Despre care, actually, s-a făcut deja caterincă, în 2014: The Interview.) Dacă ești familiarizat cu subiectul Stalin/comunism, nici măcar nu înveți mare lucru.

Mai afli, dacă nu știai, că Tătuca bea cot la cot cu mai-marii ca să-i mai dezlege la limbile de lemn, iar ăștia, alde Hrușciov, când ajungeau acasă, dictau la neveste ce-au vorbitără, să știe a doua zi, să nu se contrazică, fiindcă așa cum zice însuși viitorul președinte rus care a ciocănit cu pantoful în masă la ONU: „așa mor oamenii, când poveștile nu se potrivesc”. Sau că Beria era un psychosexual (dacă există termenul), un dement obsedat de femei cât mai tinere. (Dar, din câte știu – și mi-e lene să verific –, faptul că e prezentat ca șef NKVD nu-i tocmai korekt, fiindcă în ’53 instituția respectivă se numea altfel.) Sau că Omu’ de  oțel trudea până târziu în noapte la listele, din ce în ce mai mari, cu „de împușcat”, „de deportat”, iar nu e vreo informație senzațională. Nu pentru noi, cel puțin. Nu pentru mine. Fiindcă n-am cum să judec filmul ăsta ca vesticii – care vestici, observ, sunt dați pe spate de el. De ce sunt așa entuziasmați, nu-mi dau seama. Cum nu prea înțeleg nici de ce oficialii ruși i-au interzis difuzarea la ei acolo. (Mbine, înțeleg contextul, că trei sferturi de secol de la Stalingrad etc., dar totuși...) Mie mi se pare o chestie mai degrabă inofensivă, o farsă excelentă – însă pe bucăți. Fără substrat. Setea de putere e o idee prea vagă. Critica totalitarismului – în mod evident, obsoletă. (Dacă n-ai concluzii noi, particulare, ceea ce nu e cazul aici.) În zona noastră, unii ar putea să-și amintească tot felul de chestii, gen (dacă nu știați) că nu numai rușii au plâns (mulți, sincer) la moartea Tătucăi, dar și oameni din tot fostul lagăr socialist, inclusiv românii. 

Intriga e după cum urmează. Cum robotește el la listele cu dușmanii-poporului, mustăciosu’ ascultă și niște Mozart la radio. Dă dispoziție să i se aducă înregistrarea concertului și odată cu înregistrarea primește și un bilețel din partea unei „admiratoare”, care-l face așa și pe dincolo că e un criminal etc. Din cauza la bilet, comandantul suprem face atac cerebral. Abia a doua zi se sesizează șefuleții, care intră în panică. Dacă Beria sigur îl vrea mort, ceilalți nu sunt foarte siguri ce vor – că n-au nici fișierele, nici capacitatea de calcul ale diabolicului Lavrenti Pavlovici. Se comite vânzoleală, plină de picant de grotești scene, în care se tot adună, precum hienele/corbii, diferiți. 

Scenariul se lasă dus de val, ispitit de dialogurile excelente (în care limbajul trupului e la fel de important) și se trezește din euforie în a doua jumătate a filmului, în care, încă amețit, încearcă să dezvolte conflictul (sforțare în urma căreia e sacrificat adevărul istoric – ca de exemplu, perioada de timp dintre două morți, în realitate mult mai mare). Rezultatul: trebuie mare efort să-ți dai seama care e povestea principală, de multe ori pusă în umbră de subploturi, care, din păcate, nu sunt duse la capăt. Svetlana, fiica lui Stalin, e probabil cel mai complex personaj de acolo, dar și-au dat seama că dacă povestea ei (pornită de la un nivel psihologic ceva mai profund) ar fi fost mai dezvoltată, întregul ar fi prins o nuanță mai gravă. Ianucci dă dovadă de un instinct regizoral excelent în acest sens: în detrimentul scenariului, atmosfera e de neuitat. Ea e cea care salvează filmul de la a fi doar o serie de sketch-uri în genul Monty Python. 

Cum ziceam, umorul e de bună calitate, situațiile particulare, în mare memorabile – ar fi putut fi un serial de umor negru excelent. Altfel, ai senzația că guști mostre. Așa cum e secvența de la Radio, unde se transmite un concert live cu spectatori și unde o Kurylenko breathtaking în rochia ei albastră interpretează niște Mozart la pian. Paranoia, nesiguranța, confuzia, duplicitatea etc. – multe informații, niciuna dezvoltată. 

De departe, personajul meu preferat de aici e generalul Jukov (incorect în film și tradus: Zukov), interpretat de Jason Isaacs: un bad ass cu un limbaj colorat, a cărui intrare în scenă este demnă de tratatele de scenaristică. 

Un show de zile mari. Nu chiar un film. Cu atât mai puțin o capodoperă. Totuși, s-ar putea să-l revăd. 


Notă: 7.5 

nota_75.jpg



Scris de Stefan | Friday, 02.02.2018 13:02 Cronica de film

National Cinematografic