The Dictator – Asupri-ne-ai, dar n-ai cum!!!

Stimaţi to’arăşi, vă mulţumesc că mi-aţi dat cuvântul şi îmi exprim pe această cale adeziunea – parţială – la ce se petrece în film. Sunt de părere că ar trebui să râdem disciplinat, la indicaţia mea.

Dacă ar fi după mine, eu aş face semnul dictatorului de head cut off cam la un sfert dintre bancuri. Glumiţa cu 11 septembrie din elicopter (cred că e şi în trailer)? E puerilă, gratuită, inconsistentă. Dacă s-a vrut o ofensă la adresa americanului de rând speriat de Jihad, da, este, dar nimic mai mult. Nu cred că respectivul, după ce-o să vadă The Dictator, n-o să doarmă noaptea că uite cum l-a lovit ăla în imagine, cât de periculos şi subversiv etc. Să fim serioşi. Şi nici concluzia filmului: democraţia e un fel de dictatură mascată, „cu faţă umană” (cum se spunea în secolul trecut), nici concluzia nu cred că-l despică-n două.

Ei, da, The Dictator are şi bancuri ingenioase, cu minunate ingrediente orientale la nivel de limbaj, cu metafore şi comparaţii foarte şmechere. (Îl citez, aproximativ, pe Aladeen, dictatorul:) „La noi, femeile cu diplomă sunt ca maimuţele pe role. Lor nu le foloseşte la nimic, dar pentru noi sunt amuzante.” Nu ştiu dacă întâmplător sau nu, glumele din aria misoginismului sunt, aici, cele mai savuroase. (Aladeen zice de Zoey, o Anna Faris de nerecunoscut, că e un hobbit lesbian. Gizzzz, cum sună!) 

Rolurile cameo aduc şi ele o notă în plus de vioiciune(ideea prostituţiei – la propriu – a actorilor e poate cea mai îndrăzneaţă, cea mai touchy, din toată povestea). Aladeen şi-o trage cu Megan Fox, pe bani, apoi cerşeşte câteva minute de îmbrăţişări. Megan îl refuză, iar Aladeen pune poza cu ea şi cu el pe panoul unde mai are câteva sute de polaroide cu el şi alte staruri.

Povestea, simplă, pe vechea combinaţie din 1001 nopţi, cu prinţul înlocuit şi ajuns în mizerie, e appealing, dar, din păcate, sufocată de faze construite artificial doar pentru bancuri. Care, multe, repet, sunt idioate şi inutile. Şi nu pentru orice gust. 

Şocant, dar nu electrocutant, incomod, dar nu ca o pietricică-n pantof (cum zice von Trier că ar trebui să fie un film bun) şi nu atât de necuviincios pe cât s-a vrut. Şi asta în primul rând din cauza locurilor comune ale politically correctness în care loveşte orbeşte, ignorând faptul că bietele de ele sunt de mult ferfeniţă, că peste ele au trecut deja cohorte de comedianţi, unii mai inspiraţi şi mai talentaţi decât alţii (oh, dragii rezidenţi ai South Park-ului sau delicios de mizerabilul Wilfred!)… Cohen însuşi, trecând de la mockumentary (Borat) la forma convenţională a poveştii clasice, părăseşte o pistă ofertantă, pentru a merge pe un drum mult prea bătătorit, în care personajul lui (adorabil, de altfel) e stingherit de un canon care nu i se prea potriveşte.

The Dictator e un caz paradoxal: are foarte multe minusuri, dar rămâne un must see, măcar pentru fostele ţări comuniste.

Oh, să nu uit: melodia Everybody Hurts, în arabă? Hahaha, so cool!

Notă: 7.5 (pentru personaj şi câteva bancuri)