The Family (2013) – De Niro și-a omorât vechea familie, Focker!

…Cel puțin așa ne-a făcut acum să sperăm: c-a îngropat-o sub petuniile din grădină și că a revenit la roluri în care scălâmbăiala oligofrenă e interzisă. Precum ăsta de aici, de pildă, unde e din nou animat de un scenariu (măcar) decent și înconjurat cu afecțiune de o echipă care îi cunoaște potențialul.

Robbie intră în pielea lui Manzoni/ Fred Blake, mafiot american de top, înscris la protecția martorilor după ce a dat în gât un alt mafiot, și mai mare. Cel trădat a pus 20 milioane preț pe glanda lui Manzoni, astfel că Fred și familia fug din calea urgiei. Doar că nu reușesc să-și instaleze tabăra ca lumea, că tre s-o ia din nou din loc. Aici nu mai e vina urmăritorilor, ci chiar a lor, fiindcă nu vor și pace să învețe ce-i buna vecinătate. Pe unde merg, pață conflicte cu localnicii.

Ca acum, de exemplu… Nevastă-sa, Maggie (Michelle Pfeipffer) aruncă în aer depozitul unui magazin doar pentru că franțuzoiul i-a insultat nația. Fii-sa rupe o rachetă de tenis pe un coleg de școală care nici măcar n-a fost foarte nesimțit (sau nu l-am văzut noi). Iar el, însuși capo di tutti capi, nu se poate abține să nu frăgezească câte un dobitoc – culmea! are și dreptate. Dar mie cel mai pe suflet mi-e puștiul, Warren, mai șmecher decât toți: insolent, cum îi șade bine unui pui de mafiot, uneltește, manipulează, șantajează, falsifică. John D’Leo face un rol criminal.

Lor li se adaugă Tommy Lee Jones, în rol de agent însărcinat cu securitatea familiei, exasperat de năbădăioșenia acesteia, și doi supraveghetori, care ascultă telefoanele (c-asta-i meseria lor), sunt la curent cu secretele (cum se revoltă ei când Belle, puștoaica, e părăsită de iubit, hahaha). Nostim.

Sunt și alte lucruri drăguțe aici în afară de violența „prietenoasă”, majoritatea gravitând referențial în jurul altor producții, clasice, cu gangsteri. Deci, se vrea un fel de omagiu. Nu insist, fiindcă eu unul n-am fost foarte mișcat. Asta să zicem că nu e o problemă. În schimb ar fi vreo câteva, la nivel narativ. Filmul e lung, inert pe alocuri, și inegal, îngrămădind mult-așteptatul conflict principal spre final, și care e poate prea previzibil. Iar modul accidental în care mafiotul din închisoare descoperă unde se ascund trădătorul și familia acestuia e interesant, dar fals în economia ansamblului – era nevoie de cel puțin încă o soluționare de acest gen, „absurd” (în Snatch ar merge). Sau ar fi trebuit să aibă o semnificație la un nivel superior – pe care eu unul n-am depistat-o.

Luc Besson poate (mult) mai mult. Nu e un film de talia lui. Dar bine că i-a redat dimensiunea umoristică lui de Niro.

Ce să zic… E în mare parte funny, cu dialoguri destul de șlefuite, fără a fi strălucitoare, are urme de emoție care reușesc să atingă un anume autentic. Și cam atât.

Nota: 7