The Favourite (2018) – O, Fortuna

The Favourite (2018) – O, Fortuna

 Nestatornicie. Ăsta e cuvântul. Totul e nestatornic, nu numai femeia (conform celebrei arii din Rigoletto): soarta, sentimentele, uoamenii în general. Până și cifrele, dacă o credem pe Abigail (Emma Stone): Sometimes all these numbers are dizzying, and they’re as fickle as humans. (Percutant punchline, nu-i așa? Și sunt grămezi de astfel de delicii.) E singurul loc, din câte țin minte, în care apare termenul fickle(ness), însă ce susțin nu e pură speculație. Firește, tema e veche chiar și în cinematografie (ca și temele subiacente de aici: puterea te face din om neom etc.) iar epoca aleasă (se apropie cu pași repezi frivolitățile descrise de Choderlos de Laclos) pare a fi o sursă ideală. Însă regizorul Yorgos Lanthimos și scenariștii lui fac un film cu adevărat subtil și profund, în care tre să parcurgi mai multe straturi de lectură, deși poți să rămâi foarte bine la primele două și doar să te desfeți cu un film de epocă plin de răsturnări de situație, cu personaje veridice – deși cele reale, istorice, sunt cvasinecunoscute. 

Fiindcă suntem la început de secol XVIII, în epoca de aur a pirateriei (aia adevărată, cu Jolly Roger fluturând pe catarge & stuff), pe când Swift (care, de altfel e pomenit, în calitate de redutabil ziarist) și Defoe încă nu-și scriseseră capodoperele, în schimb Watteau era în plină ascensiune artistică și deja se fabrica porțelanul de Meissen (al cărui secret a fost descoperit de un alchimist al lui August II), pe când Ludovic XIV încă trăia, deși chinuit de gută, întocmai reginei Ana, de față în filmul ăsta, Frederic cel Mare încă nu se născuse (și nici Casanova), suntem prin preajma bătăliei de la Poltava, în care Carol XII al Suediei a fost atât de nedrept înfrânt de Petru cel Mare. Etc. Ai de unde alege… Or, în acest context/sens, who the f… is Queen Anne?! Păi, și nu contează. Pen’că pe peliculă, acest personaj istoric obscur devine puternic și memorabil. (Felicitări Oliviei Colman. Și, de asemenea lui Rachel Weisz. Mai puțin Emmei Stone, care e OK, dar nu la nivelul primelor două.) 

Păstrând proporțiile impuse de realism, regina Ana e un fel de Regina de Cupă din Alice în Țara Minunilor. Nu, nu descăpățânează din te miri ce, dar acu’-ți dă o palmă, acu’ te pupă (adică în secunda următoare). A ajuns în acel stadiu de nebunie în care a adunat deja câteva zeci de iepuri și-i consideră „copilașii” ei. De trebușoarele regatului (ia, acolo un război mic, taxe care necăjesc poporu’ etc.) se ocupă prietena din copilărie și confidenta sa, Sarah (Rachel Weisz). Relația dintre cele două se dezvăluie treptat, în interacțiune cu alte relații. Nu știi de la bun început dacă Sarah umblă cu (pardon) pupincurismul sau e sinceră. Așa cum, pe măsură ce această relație se dezvăluie, o alta se dezvoltă într-un triunghi în care a apărut madama scăpătată, acum angajată slujnică, Abigail (Emma Stone). 

Atât despre contextul narativ. A, și că există o subpoveste (care ține de război), care intervine când și când și la un moment dat te întrebi dacă are vreun rost. Are. Scenariul (cu toate ritmemele și lucrurile interpretabile simbolic, de obicei în cheie ironic-ludic-serioasă, cu realități care se reflectă reciproc) este ireproșabil. Schimbarea de optică psihologică este wow. Ideea de a o pune pe Abigail să vorbească aparte, ca în teatru, e o idee amuzantă și, în același timp, deșteaptă. Iar și mai deștepte sunt replicile, care dezvoltă, beat după beat, un conflict scânteietor, demn de o reprezentație barocă. (Dacă veni vorba despre baroc, un singur cuvințel despre coloana sonoră: minunată. Mă rog, mai puțin melodia din genericul de final.) 

Din păcate, tre să depunctez cu 0.5 pentru o greșeală – n-o vor sesiza mulți, iar dintre aceștia pe unii nu-i va deranja, dar pe mine m-a întristat. Am întors-o pe toate fețele – n-are cum să fie intenționată. Nu spun mai multe. 

Ca și în cazul altor filme mari mai mult sau mai puțin recente, un personaj principal este chiar camera de filmat. Care ar putea fi interpretată ca o slujitoare credincioasă și conștiincioasă: își urmărește literalmente subiecții („stăpânii”, dacă vreți) aproape peste tot și panoramează (de fapt, sunt mai mult niște mișcări de raff) imediat spre celălalt care vorbește. Are de multe ori pretenția să surprindă tot, folosind superangular, iar acele imagini supraîncărcate de decoruri, naturi moarte, portrete grotești etc. sunt bizare, dând senzația de ireal (dar ce e realitatea?), și în același timp magnifice. (Tehnica superangularului fiind mult mai puțin folosită decât s-ar crede. Printre exemplele notabile, La cité des enfants perdus, al lui Jeunet, și Faust al lui Sokurov.) Pe de altă parte, are personalitatea ei: pe măsură ce înaintăm în film, mișcările se domolesc, devin mai „meditative” – ai putea spune că se „maturizează”. 

Un film superb, nu degeaba cocoșat de premii și nominalizări. Cu umor isteț, cu adâncime psihologică, nostalgii și tot felul de surprize (curse de rațe!). Nu te plictisești o clipă, deși-i artsy. Merită văzut pe ecran mare, așadar, duceți-vă să-l vedeți în cinema. 

Notă: 9 

 nota_9.jpg

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult