The Finest Hours 3D (2016) – Dă-i o sărutare prin colacu’ de salvare

The Finest Hours 3D (2016) – Dă-i o sărutare prin colacu’ de salvare

Sau, mai succint: pup-o, băăăăă!

Că dacă-i Disney, avem iubire de-un anume fel, chiar dacă afară viscolește furibund. Frumos și într-un caz și în altul. Iar Holliday Grainger și Chris Pine fac o pereche înduioșător de dulce. În timp ce pe flăcău Disney l-a mai pus într-o producție de-a sa, în rol – cum altcumva – decât de Prince Charming (Into the Woods ), Holliday a fost și ea prințesă, numai că de altă categorie (Lucreția Borgia dintr-un serial subapreciat, unde s-a potrivit perfect, datorită morbidezzei în contrast cu mințișoara cam diabolică.)

Aici, sunt doar doi porumbei gata s-o pună de-o căsătorie: Miriam e aia care știe mai bine ce vrea, deși e conștientă că Bernie al ei are o meserie nașpa: ofițer la Paza de Coastă, într-o zonă mai dușmănoasă ca ’Nam-ul, că-i cu natură furioasă mare parte din an. Și cum își fac ei planuri, sus-numita natură li se pune în cale cu hotărâre, la modul că tipul e trimis de șef să salveze niște amărâți al căror ditamai petrolierul l-a rupt oceanu’ ca pe pâinea caldă. Și, adicătelea, șanse ca toți, inclusiv echipa de salvare, să-și găsească odihna veșnică în adâncuri sunt mai mari nici că se poate.

Pe vas au mai rămas 32 de suflete marinărești, toate derutate, mai puțin Sybert (Casey Affleck), care știe nava (mă rog, jumătatea rămasă) ca pe buzunarele lui și mai știe că mai au doar câteva ore de supraviețuit, în cel mai bun caz. Zbucium și încordare, cu subalterni anxioși sau răzvrătiți, cam tot tacâmu’ ca scufundarea să nu fie o simplă scufundare. Casey Affleck are o ocazie minunată să arate ce poate – și o face: partitura lui e, culmea, cea mai complexă din tot filmul, dezechilibrându-l, dar fără să-l scufunde. Disney a știut întotdeauna să pună măsură în toate.

Conflictele sunt dezvoltate până la un punct, proporțional, astfel că cele secundare par inconsistente: nu prea știm care-i problema șefului (Eric Bana) cu Bernie, în timp ce o poveste din trecut se dezvăluie cu zgârcenie. Scenariul lui FH nu e unul care să alimenteze apetența pentru exagerări dramatice: n-ai răsturnări de situație. Așa cum, la nivel de imagine, nu se ia la întrecere cu alte producții de gen (In the Heart of the Sea ).

Faptul că se bazează pe evenimente istorice (o misiune de salvare imposibilă din 1952) oferă o ancoră în plus, dar, cumva, e greu să legi atmosfera cu amprentă Disney (glam dreamy) de ceva „real”.

Departe de a fi o capodoperă, un film cinstit, muncit, de modă veche (i-ar fi stat bine în alb-negru, zic io, ca la producțiile anilor ‘50), cu emoție exact cât să nu încarce inutil mesajul, fără supralicitări senzoriale de blockbuster (și ne bucurăm că n-au făcut o apocalipsă dintr-o misiune de salvare), fără vedetisme și anduranțe, The Finest Hours e un film (după câte văd) nedreptățit de critica de peste ocean.

P.S. (Regizorul Craig Gillespie a mai alcătuit Lars and the Real Girl – un film excepțional, cu, probabil, cel mai fain rol al lui Ryan Gosling. Mbine, poate după Drive.)

Notă: 7.5

nota_75.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult