The Five-Year Engagement – Yeeaaah, gimme five!

Aţi văzut că se poate? Iată un exemplu de „aşa da” la categoria comedie de dragoste cu năbădăi! Deşi, dacă vi-l povestesc pe scurt, o să-ncepeţi să căscaţi, fiindcă n-are nimic senzaţional sau imprevizibil, deşi e cam lunguţ (dar, altfel cum să încapă 5 ani?!), deşi mai şi cade în păcatul clişeului uneori, Five Year Engagement e atât de bine asamblat, sudat, nituit, şlefuit, încă nu-ţi pare rău după cele două ore şi, zic eu, nici după bani.

Jason Segel, acest rar şi minunat exemplu de actor cu lipici şi scenarist autentic, împreună cu regizorul, Stoller, cu care a mai colaborat la Get Him to the Greek (la care am râs de m-am spart), reuşesc să creeze o poveste credibilă, cu personaje palpabile, cu ceva (incredibil, dar adevărat) profunzime psihologică. Da, se pare că se poate să faci comedie romantică cu niscai adâncimi fără să indispui poporu’. Şi din ce? Dintr-o nimica toată: un el şi o ea se iubesc la nebunie, dar nu reuşesc s-o pună de-o familie fiindcă ea are ambiţ de mare cărturăreasă. Tre să ai viziune, determinare şi răbdare să brodezi ceva cu adevărat inteligent şi memorabil pe subiectul respectiv.

Şi, filmul e memorabil, şi per ansamblu şi pe bucăţele. Sunt faze genial de simple, precum cea unde Tom (Segel), care n-a văzut zăpadă decât în filme, ajuns de nevoie într-un oraş friguros, se chinuie să-şi cureţe parbrizul îngheţat şi face buf: o secvenţă atât de frustă, banală şi, în aparenţă, lipsită de subtilitate chiar te face să râzi. Fiindcă oamenii au ştiut cum s-o plaseze. Şi ar fi multe exemple de umor minimalist savuroase.

Dialogurile – căci, până la urmă, acolo e punctul forte, mai puţin în situaţii – rezistă oricărui test: fără să-şi arate muşchii în fraze mirobolante, gongoreşti sau punchline-uri care să-ţi îngenuncheze inteligenţa, tipii au scos o înlănţuire de dialoguri limpezi, sănătoase şi al naibii de haioase. Se vede că au dat peste o reţetă magică, fiindcă dozajul de dulce şi amărui, de ironie, umor negru, element particular şi general e perfect.

Nu mi-aş fi închipuit-o pe vulpiţa de Emily Blunt în rolul de logodnică iubitoare şi fidelă nici în ruptul capului. Cu toate astea, gagica are o chimie fantastică cu Jason şi dă veridic şi ca academic geek. Iar ideea cu experimentul psihologic cu gogoşile vechi şi noi propus de Violet (Emily), şi care îşi cam pune amprenta pe toată morala filmului, e atât de trăznită şi de plauzibilă în acelaşi timp.

Fără a aduce vreo contribuţie semnificativă la gen, FYE rămâne un film matur, robust şi highly entertaining. După mine, una dintre cele mai bune comedii romantice de la You’ve Got Mail încoace.

Notă: 8.5 (ideal de văzut în cuplu)