The Gambler (2014) – Viața e un joc la categoria grea

The Gambler (2014) – Viața e un joc la categoria grea

Mai ales când îți ești tu însuți cel mai mare dușman, chiar și când toți ceilalți, friends or foes, în ciuda sictirului și aroganței tale, te consiliază de bine, încearcă să te aducă pe calea cea bună. Dacă tot am parafrazat versurile unor clasici în viață, continuarea lor e exact pe dos de cum se întâmplă în filmul ăsta: pentru fiu’ risipitor care este Jim, nu există eschivă, el numa’ dublu sau nimic pe toată linia.

Mark Wahlberg e din nou Bennett, ca în Ted, doar că nu John, ci Jim, cartofor/ parior pe fruntea căruia scrie „dați-mi ceva de jucat sau împușcați-mă”. A câștigat el, se spune, și 2.5 milioane de dolari – parcă n-au fost, i-a băgat înapoi pe toți în jetoane. Mafiotul Frank (un John Goodman cum altfel decât fenomenal) îi explică părintește că un om normal la cap ar fi trăit din banii respectivi, de pe poziția „fuck you”, că toată America e clădită din poziția „fuck you”. La care, Jim al nostru replică în cel mai nihilist mod cu putință că fuck fuck you. El tre să joace, să-și facă damblaua.

Mizează, pariază, pierde la greu și, cu admirabil talent, face datorii la trei mari mafioți: Frank, un coreean și un negru (ca să nu fie cu discriminare). Alt om, mai normal, ar fi luat ca să dea dincolo și tot așa, dar el nu și nu. Dublu sau nimic. Să-mi f…t una. Devine enervant. Tensiunea se strânge, mai și crește un pic, continuă să se adune, mizelele din viață (dar ce-i viața pentru filozoful Jim?) încep să fie nașpa, uite așa te ia cu nervii, că nu-i moment să te lase mai ușor (cum ar povățui un scenarist cu ceva experiență). Și nici să zici că-i film de acțiune (=superficial). Neee, direct la psihologie te bagă. Gen: omu-i bolnav, dar noi cu ce-am greșit?

Jim este, în timpul liber, prof universitar de literatură, dar mai special, că nu-și dă cu părerea doar despre maeștri, ci și despre capacitățile literare ale studenților (adică înțelegem că-i pune să facă compuneri?). Ca să dea interesant, le zice că-s niște scursuri care papă bănuții la părinți, în loc să se facă electricieni, că are țara nevoie. Că, din toată adunătura aia, doar donșoara Amy Phillips e bună la scris. (Noi tre să-l credem pe cuvânt și să nu ne închipuim că avea în gând, de fapt, datele ei fizice.) Ceea ce nu-l împiedică să se împrietenească și cu vreo doi sportivi, doar așa, ca să fie intriga mai stufoasă.

Mark face un personaj care intrigă, măcar retroactiv: spre deosebire de original (filmul este un remake după o peliculă din 74, care la rândul ei are la bază nuvela lui Dostoievski), filozofia lui nu e construită ca o justificare a faptului că nu renunță la jocuri, ci invers, joacă pentru că-i filozof. Până la urmă, având în vedere că, fatalmente, amenințările cu moartea pe care le primește alunecă spre cei apropiați, ne întrebăm: renunță Jim la convingerile lui? Se bazează iar pe șansă, care e din ce în ce mai mică (amintind de un alt personaj din aceeași categorie, Ruletistul lui Cărtărescu)? Finalul mizează tot pe filozofie, dar într-un mod paradoxal. E mai mult un wtf.

The Gambler e un film cu ștaif: filmarea, montajul, coloana sonoră, atmosfera, jocul actorilor, punchlines memorabile și subtile, toate astea vizează și un public pregătit. Dar ceva nu merge. Și nu e numai că înfățișarea hazardului sub forma jocului de noroc este tricky, dar însuși personajul central e inconsistent, contradictoriu, iar povestea lui, nedezvoltată. Ar fi putut fi un scurt/ mediu-metraj excelent.

Notă: 6.5

nota_6.5.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult