The Girl King (2015) – Crăiasa corvezii

The Girl King (2015) – Crăiasa corvezii

Hai să mai facem un film despre personaje istorice minoritare sexual, că se poartă. N-are importanță că nu se mai indignează nici dracu’ și, ca atare, nici nu mai sare nimeni în apărare, și, în consecință, neavând scandal, trebuie să vindem măcar ceva de calitate. The Danish Girl e un caz foarte fericit. Ăsta de aici, dimpotrivă.

Cristina Suediei este urmărită de-a lungul a vreo 22 de anișori, de la începutul domniei până la abdicare și plecarea la Roma (1632-1654), dar filmul îți dă impresia că totul se petrece în cel mult două luni. (Asta nu înseamnă că are ceea ce se numește un ritm alert, dimpotrivă.)

Se începe cu o secvență suficient de creepy și angajantă emoțional ca să stabilească o linie de evoluție a personajului: Cristina e obligată de mă-sa să-l pupe de noapte bună pe taxu. Un ritual care are loc zilnic de un an jumate încoace, de când e mort ăsta. (De unde înțelegem, mai târziu, de ce Cristinica n-are nicio palpitație când îl vede pe nea Descartes cum deschide un craniu în căutarea glandei pineale.)

Apare cancelarul, o salvează din mâinile nebunei, apoi, la majorat, o pune regină peste imperiul strâns cu trudă de răposatul ei tată. Iar ea, ce să vezi? Își bagă ceva în toate astea, că ea vrea cultură, că să construiască biblioteci, școli, că să facă din Stockholm noua Atenă. Și, total stupid, strategic vorbind, dar cu un scop al ei meschin, trimite trupele la Praga după colecțiile lui Rudolph II, cele mai cele bunătăți din epocă, inclusiv Codex Gigas (celebra Biblie a Diavolului). Mbine, cinstit vorbind, Rudolph ar fi făcut la fel în locul ei.

Printre lecturi care dau amețeli de cap (Descartes, Kepler, alchimiști etc.), Cristina bifează scrima, călăritul și trasul cu archebuza, fentează pețitorii și suspină după blondulina contesă Ebba Sparre (canadianca Sarah Gadon). Ca să înțeleagă ce se petrece în propriul suflețel, Cristina se epistolează cu marele Descartes, care după principiul cuget, deci o pup în c…r pe regină, găsește ocazia să se oploșească la curtea suedeză. Și scoate din el nici adâncimi de ar crăpa Coelho de ciudă. (Ca să lăsăm gluma, așa cum prezintă gândirea filozofului, filmul îi face un mare deserviciu ăstuia…) Cristina se va călăuzi, chipurile, după maxima dacă vrei să ajungi la adevăr, tre să te lepezi de ce ai știut până atunci. Chipurile, fiindcă decizia din final nu se supune aceleiași logici. Iar ceea ce conduce la respectiva decizie – modul în care moare Descartes – este iarăși în contradicție cu decizia. N-am văzut de multă vreme un film cu un scenariu care să aibă așa niște scăpări oribile de logică a motivațiilor/ acțiunilor.

Asta nu e tot, din păcate. Scenariul nu are niciun fir de care să te ții: copleșit de datele generoase (poți să faci din viața Cristinei tone de filme total diferite), scriptul sare din floare-n floare, trecând de la o temă la alta – asta, după ce comprimă, cu seninătate, 22 de ani ca și cum ar fi două luni. Pasiune vs. rațiune, certitudine vs. îndoială (morală, în primul rând), educație protestantă și teoria predestinării vs. teoria carteziană a pasiunilor sufletului, lumina cunoașterii vs. obscurantism, iubire interzisă, geniu neînțeles, conflict/ negociere cu figura maternă/ paternă, feminism avant la lettre, influența sferelor de putere din epocă etc. sunt tot atâtea chestii irosite.

Povestea e episodică, haotică, fără nerv, cacofonică la nivel tonal, cu un climax ridicol, iar situațiile sunt înghesuite în clișee ordinare: Cristina și contesa sunt, în sfârșit, goale, făcând figura fiarei cu două spinări deasupra Bibliei Diavolului și, speriat că nu știe ce să facă cu ele, scenaristul îl aduce repede în scenă pe vărul Cristinei, pentru scandal – e zgomotul pe care-l faci când vrei să menții atenția cuiva știind că n-ai ce să-i transmiți. Cele câteva scene cu potențial emoțional sunt când se supără slujnica, când se supără mama, când se supără cancelarul. Din păcate, personajul principal nu e suficient de implicat. Relația cu ceilalți e nebuloasă, cea cu noul mentor, Descartes, ar trebui să producă mutații sufletești, dar asta nu se întâmplă. (Nici nu mai are importanță dacă corespunde sau nu adevărului istoric…)

Dacă scenariul este varză, nici restul nu stă prea bine. Filmările evită planurile largi (ca să nu avem culoare a epocii), decorurile sunt ca de film TV/ docudrama de buget. Dialogurile se simte că sunt traduse dintr-o altă limbă, iar pentru unii actori e un adevărat chin să le reproducă. Malin Buska (Regina Cristina) chiar face o gafă, zicând „six” în loc de „sixteen”, dacă nu cumva o fi vreo greșeală în traducere și/ sau scriptul original (mai precis: Cristina spune că l-a pupat pe taică-su mort de la vârsta de șase ani, dar, de fapt, corect ar fi de la 16). (O altă gafă este apariția, în colecția reginei, a Fornarinei lui Rafael…)

Cristina a Suediei, printre cele mai interesante figuri de monarhi europeni, merita un film mai bun. (O să caut filmul cu Greta Garbo, de curiozitate…)

nota_4.jpg Notă: 4 

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult