The Giver – Prea darnic

Într-o anumită măsură. E atâta informație aici (mai ales orală, de parcă uităm uneori că avem la îndemână și alte mijloace), atâta filozofeală pe chestii „înalte” (care, zău, ar fi trebuit să fie facultative, că ne duce și pe unii dintre noi mintea), că nu mai încape aproape nimic altceva.

Avem o societate distopică, cu egalitate „adevărată”, fără conflicte (ăștia, când aplaudă, nu bat palmă de palmă, ca să nu fie conflict, vezi bine), dar și fără sentimente, muzică, fără culori (ei văd alb-negru). Au preluat din 1984 ideea automatismelor verbale (de menționat „precision of language, please”, care se referă la faptul că unele cuvinte, folosite din ce în ce mai rar, nu mai au referent) și Big Brother-ul, sub formă de atenționări prin megafoane și, când e groasă, sub chipul holografic al marelui șef (Meryl Streep în cel mai penibil rol al ei, din câte știu).

Trebuie avut în vedere faptul că oamenii nu-s neapărat spălați pe creier, cât drogați: obligatoria injecție de dimineață îi transformă în albinuțe harnice, politicoase și binevoitoare. Singurii care pot să zică pas la medicație sunt the Giver (Jeff Bridges) și discipolul său, Jonas, viitor Păstrător al Memoriei. Rolul lor în societate e greu de precizat: ni se spune, în treacăt, că uneori e voie de câte un sfat de la cei care cunosc trecutul (da, ăla cu conflicte etc.). Mmmîi credem pe cuvânt. Ideea e că adolescentul Jonas află multe lucruri cool din trecut precum ce mișto e să pupi o fată, dar și chestiile nașpa gen cozile la carne de pe timpul Împușcatului. El va experimenta totul pe pielea lui: cunoașterea trebuie să fie și senzorială, afectivă etc. Apoi, o dezvăluire teribilă (à la Logan’s Run) îl determină să-și dorească să rupă vraja și să le redea tuturor aceste amintiri colective, pe principiul ține minte trei cuvinte, era mai bine înainte. (Ceea ce e discutabil, bineînțeles: poate fi focul lui Prometeu, dar și cutia Pandorei.)

Cu ceva ajustări la coloana sonoră, la dialoguri și la o anumită situație, The Giver ar fi putut fi o comedioară S.F. ușoară, care, printre altele, să-ți solicite neuronii. Doar că și în acest caz ar fi fost nevoie de un conflict acolo. Acesta lipsește aproape cu desăvârșire, ceea ce înseamnă că și drama, suspansul și răsturnările de situație stau pe tușă. Filmul se încheie într-un mod intrigant, care te pune pe gânduri: dacă momentul respectiv ar fi fost plasat la începutul unui al treilea act, ca un climax, s-ar fi salvat multe. Doar că lumea e preocupată, cum spuneam, cu filozofele ieftine, unele scene devenind pretext pentru acestea: cel puțin vreo două sunt absolut jenante, avându-l ca protagonist pe Jeff Bridges, care se ia atât de rău în serios, că zici că joacă într-o adaptare după Wagner. Pe de altă parte, Katie Holmes și Alexander Skarsgård (mama și tatăl lui Jonas) n-apucă să ne sperie suficient cu aerul lor de androizi abia scoși de pe bandă.

Filmul va prinde la cei cu mințile în formare, avizi de escapisme cât de cât thought provoking, cu adolescenți frumușei și faze înduioșătoare (avem și-o operațiune de salvare a unui bebeluș, deci…). Plăcut din punct de vedere vizual (ideea cu alb-negru care se transformă treptat în pastel e OK), cu decoruri și gadget-uri faine. 

Pentru fanii Divergent, care o să țipe că The Giver seamănă cu filmul lor pe o mare porțiune: foarte adevărat, dar curios e că producția de față este ecranizarea unui roman apărut în 1993, cu aproape 20 de ani înainte de seria Divergent. Într-adevăr, cam trist că filmul The Giver (proiect ținut atâta amar de vreme la sertar) apare după Divergent, Hunger Games și alte distopii cu adolescenți. În anii 90 ar fi făcut senzație.

Notă: 6