The Good Dinosaur (2015) – Nu chiar bun. Bunuț

Dacă n-ar fi dat cu cometa acum 65 de milioane de ani, să șteargă dinozăurimea, noi, în cazul în care evoluam măcar până la maimuță, și acum mai trăiam prin copaci, fără internet. În cel mai bun caz. 

Filmul de față prezintă un scenariu „generos”: da, cometa s-a trezit la timp din beție și-a cotit-o, dinozaurii și-au continuat existența, au prins inteligență și limbaj articulat (au găsit ciupercile alea fermecate de care vorbește Terence McKenna, pesemne). Nu numai că vorbesc americănească (uneori, chiar texană, ca în cazul unor tyrano-cowboy), dar mai și muncesc. Precum familia de apatozauri a eroului nostru Arlo, care ară pe ogoare mai ceva ca tractorul din lirica de acum 40 de ani. 

Așa cum îi stă bine unui prâslea din orice epocă (pre)istorică, Arlo are probleme de metabolism, dar și potențial. În timp ce părinții și frații mai mari trag tare ca să adune porumb pentru la iarnă, ăsta micu’ încă se teme de găini (de ce-or fi avut nevoie de găini niște ierbivoare?). Ca să scoată bărbat din el, taxu îl pune să păzească silozul, să prindă creatura care dă iama misterios și fără respect pentru proprietatea privată. Banditul nu întârzie să apară, sub „fioroasa” înfățișare a unui băiețel-al-cavernelor cu comportament de… cățel. Lucrurile escaladează, Arlo se pierde de familie și, pe drum înapoi, ajunge să se împrietenească cu lighioana (care, întocmai cum crede baba de la patru despre canișul ei: doar că n-are grai, în rest înțelege ca omu’). Foarte mișcător momentul în care cei doi își „vorbesc”, cu bețișoare și cerculețe, despre familiile lor. 

Primejdiile sunt primejdii, pe măsura unor (încă) începuturi de lume (furtuni înverșunate etc.), mai apar și niște ptero- siniștri, dar și dinozauri cumsecade, precum un styracosaurus anxios (mare figură), pe ale cărui „crengi” stau tot felul de haioșenii cu nume menite să impună respect potențialilor inamici (un vulpișor e nici mai mult, nici mai puțin decât Destructor!). Din păcate, deși memorabil (o, da), doar episodic. Mi-ar fi plăcut să-l văd mai mult, cu siguranță, nu numai mie. În schimb, suntem recompensați cu tot felul de fluffy-ființici menite adorației celor care se închină la The Cuteness și un microwestern cu good-guys-bad-guys și povești spuse la foc de tabără – și cu binevenit curaj din partea makerilor, care au ținut să pună accent pe simpla oralitate, fără să ilustreze cu flashback-uri (e important ca micii spectatori să-și mai și imagineze, nu numai să primească mură în gură).

Cu un mesaj clar (ca de la tată la fiu), cu un story simplu, dar fără un climax care să ne dea pe spate, cu prea multe locuri comune, tristișor, sentimentăluț, uneori prea timid, The Good Dinosaur nu e chiar unul dintre cele mai bune Pixar, dar rămâne o animație bunuță. 

Notă: 8