The Grand Budapest Hotel – Străbunica și strălucitul

Măcar cămașă, dacă nu și cravată, să fi avut și io în loc de tricou la filmul ăsta, că, la câtă eleganță și lux distins conține, te simți și aiurea să vii așa, ca turistu’ american.

Dacă ținuta nu e obligatorie, totuși ceva perspicacitate cinematografică, gust și imaginație tot îți trebuie ca să nu rămâi total nedumerit în fața acestei minunății. Fiindcă regizorul Wes Anderson dantelărește compoziții vizuale savante și pline de tâlc și continuă să folosească tehnica unghiului de filmare perfect perpendicular, printre consecințele (in)directe fiind așa-numitul efect de distanțare – personajele devin „conștiente” de prezența spectatorului. (Un procedeu nu tocmai agreat, fiind considerat „nerealist”, dar nu e singurul lucru de care genialului Wes chiar nu-i pasă.)

Avem următoarea poveste în poveste în poveste (din zilele noastre, când o studentă citește cartea cu același titlu, în cimitirul unde e înmormântat autorul ei, înapoi, până în anii 30): Monsieur Gustave H. (Ralph Fiennes) este administrator al unui imens hotel de câte stele poa’ să-ncapă, situat pe piscuri abrupte de zici că-i Neuschwanstein, la care se încumetă numa’ lume fină și cu bani. În nețărmurita lui dorință de a-și satisface clientela, este amantul multor femei trecute de vârsta a treia, îndulcindu-le bătrânețile nu numai cu vigoarea lui fizică, ci și cu poezii de factură romantică (a căror recitare, de-a lungul filmului, e întotdeauna întreruptă de vreun eveniment – de preferință, nefast). Relații pline de afecțiune, de altfel – Gustave nu e un playboy venal.

Printre aceste cliente se numără Madame D. (o Tilda Swinton aproape imposibil de recunoscut), care, murind, lasă preferatului ei un tablou de o valoare inestimabilă. (Inutil de spus că tabloul, ca și majoritatea elementelor verificabile istoric, sunt invențiile lui Wes: ofițerii SS sunt „ZZ”, republica pe care o ocupă este „Zubrowka”, iar moneda, klubeck.)

Tabloul este revendicat de moștenitorul de drept al madamei (un Adrien Brody sumbru, secundat de un sinistru aghiotant, jucat de Willem Dafoe) și, din acest moment, totul devine o alergătură cu sufletul la gură (și evadări memorabile), cu ceva răsturnări de situație (modeste pentru fanii thriller-ului, dar compensează prin umorul negru ca cerul gurii unui câine rău).

Dar în inima spectacolului (în care sunt antrenate nume precum Bill Murray, Edward Norton – care-l simte cel mai bine pe Anderson, Harvey Keitel, în rol de pușcăriaș etc.) se află relația maestru-ucenic dintre Gustave și Zero (Moustafa), un imigrant imberb (își desenează mustăcioara cu creionul), angajat ca lobby boy. E mai mult decât o relație în care unul învață de la celălalt, mai mult decât o simplă prietenie și parteneriat, e aproape iubire – mai puțin știm noi ce. Fiindcă, deși G. pare a fi bi- (în închisoare se descurcă binișor), Mustafa are mândra lui – pe brutăreasa Agatha (Saoirse Ronan). (Aici ar fi una dintre obiecțiile mele: această subpoveste nu e suficient de convingătoare.)

Gustave (cel mai bun Ralph Fiennes, zic eu, și unul dintre cele mai complexe personaje din ultima vreme) e reprezentantul unei lumi dispărute, așa cum îi povestește Moustafa-bătrân (F. Murray-Abraham) scriitorului (Jude Law): „Cred că lumea lui dispăruse mult timp înainte să apară el, dar pot spune: cu siguranță că el a susținut această iluzie cu o minunată grație.” Este vorba despre o nostalgie a vremurilor „civilizației”, înainte ca aceasta să fie pustiită de „barbarie” (regimurile totalitare etc.).   

Deși procedeele stilistice (a căror ostentație poate să ducă la acuzația de formă-în-dauna-conținutului) reprezintă un adevărat tur de forță pentru cel nefamiliarizat cu cinematografia lui Anderson, GBH e atât de nebunesc de distractiv, de proaspăt în bizareria lui, încât sunt convins că-și va câștiga fani din mai multe categorii de spectatori.

În ce mă privește, abia aștept să apară în format electronic, să-l pot savura cadru cu cadru.

Notă: 9.5