The Green Lantern – Universuuu’, ia Universu’, neamule!

The Green Lantern – Universuuu’, ia Universu’, neamule!

Dacă Parallax se gândeşte că o să intre în neagra carte a marilor villain-i doar cu un „You are afraid? Good!”, cu pretenţiile lui megalomaniace de a cuceri Universul şi câteva râgâituri, se înşală amarnic. Mai bine îşi lăsa pupilu’ de Hector Hammond să se dezvolte un pic şi să-i ţină locul la luările de cuvânt. Doar că, dezamăgire cruntă: rolul care ar fi dat o pată de culoare adevărată în verdele ăsta strident este omorât în faşă, dimpreună cu jocul lui Sarsgaard, o mică gemă de iscusinţă actoricească în noienele de falsete.

Tre să fii uşor incult să ceri de la un comic book movie dileme psihologice adânci. Asta nu-l scuteşte însă de un lucru care e mai greu decât construcţia oricăror personaje tulburate: să te bage în pielea personajului principal şi să te facă să experimentezi nişte chestii arhetipale.

Faza cu arhetipurile oglindite în scenariu e simplă în teorie. Problema e când încerci să închegi script-ul. Atunci vezi că ai uitat ba una, ba alta, dintr-una ai pus mai mult, din alta mai puţin.

Una dintre fazele majore ale evoluţiei unui (super)erou este momentul îndoielii, al renunţării. Acest moment este fucked up în GL. Îi dă un antrenor peste bot, îi zice că e papă-lapte, şi el renunţă. Trebuie să văd frământare interioară, care să-l rupă în două.

Or, d-l Hal Jordan are cam tot ce-i trebuie ca să nu fie un supererou. Adică e un tip bine pregătit, cu succes la dame etc. E drept, are nişte probleme cu atitudinea, dar nu suficiente încât contactul cu Destinul să-l dea peste cap. Mai are o mică traumă cu taică-su – neexploatată. Adică el devine un altruist, dar nu fusese niciodată opusul altruistului. E erou de la început, vorba cântecului de pe vremea lu’ împuşcatu’ (parafrazat): Erou a fost, erou e încă şi va fi cât neamul omenesc.

Oponentul lui, Parallaxa („cel pe lângă”, „abătut de la drumul drept”, etimologic vorbind), n-are personalitate. E un experiment jalnic. E nevoie de ceva uman în el ca să-l cred. A greşit, e drept, dar vreau să-l văd frământându-se.

Ce-şi doreşte omul fără scheme scenaristice în cap e să vadă puterile alea la treabă. Ca să vezi ce poate inelul ăla, made to rule them all (asta e, poveştile, în general, seamănă între ele, nu ne legăm de faptul ăsta)… Ca atunci când îl pierde (altă fază importantă neexploatată), să dârdâi după el. Şi? Abia la sfârşit, scena de final e cantitativ satisfăcătoare.

E drept, are şi o fază care mi-a plăcut: când Hal îşi demonstrează muşchii la toţi în clasica acţiune de salvare. Închipuie un fel de batmobil care salvează un elicopter. Frumoasă referinţă-omagiu. În schimb, o gafă monumentală mi se pare să-l transforme pe geek-ul de xenobiolog Hector într-o arătare identică cu Elephant Man al lui Lynch.

Ce bine îi şedea lui Clark Kent jurnalist timid… Şi aşteptai cu sufletul la gură să-l descopere Lois că el e ăla care o face să se ude nopţile… Ei, GL e prins din prima de iubită: te cunosc după pomeţi, lanterno, că mă vrei şi te răsfeţi. Pe bune, au stricat suspansu’.

Pe urmă, ce rol are în economia întregului univers pus sub ameninţarea lighioanei cu nume de medicament dubios Hammond senior, marele senator (jucat de Tim Robbins – păcat de timpul lui)? Ar fi avut, dacă l-ar fi dezvoltat…

La un moment dat apare un inel galben (de frică), trudit rău. Şi vine pământeanu’ şi le zice că nu mai e nevoie de el. Hm… Nu trebuia să ne convingem şi noi că e aşa?

Singurul sentiment pe care l-am încercat văzând GL a fost unul de tristeţe, la moartea lui Parallax. Dar nu fiindcă a murit.

Şi aşa am intrat prea mult în detalii. Vă las să-l vedeţi. E un watchable şi e distractiv în cele din urmă, cu toate micile-marile lui probleme.

So, mr. Campbell, you got yourself a green light. Aşteptăm sequelul, ceva mai îngrijit.

nota_6

Notă: 6 (pentru efectele speciale, ca să fim obiectivi)

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult