The Grey – Liam, marşând cu lupii

Ce ziceam nu de mult că nu-mi mai stric ochii la filme cu Neeson? Păi, retractez, sorry… Că am făcut-o din nou, aşa, de-a naibii ce-i critica în mine, foarte hotărât să mai fiu rău încă o dată (a se vedea cronicile la The A-Team şi Unknown). Ei, dar, stupoare! După ce-am trecut de jumătate de film cu sprânceana ridicată, m-am controlat după răutăţi şi n-am găsit decât puţine şi cam şovăitoare.

Filmul o ia copăcel, se dă cu clişeul uşurel, dar nu jenant, cam până la mijloc, când îşi cere scuze şi-ţi arată adevăratul show. Care e, sincer, impresionant, cu atât mai mult cu cât e făcut în cetatea viselor.

Liam ne vinde un tip taciturn, biciuit fără milă de viaţă, al cărui job e apărarea unor petrolieri de lupii unei zone sălbatice din Alaska. Gândurile lui sunt închinate în culori (cam) suave unei gagici simpatice, pe care nu speră s-o mai vadă. Aşa că vrea s-o termine cu viaţa, punându-şi ţeava între dinţi. Eh, în acest moment lupu’ îi semnalează printr-un urlet că e a f…cking coward şi că să vină la el, la o trântă cinstită. Zis şi făcut. Liam şi nişte dubioşi se îmbarcă într-un avion, avionul îşi împrăştie rotiţele în plină sălbăticie şi începe vânătoarea. Mai precis, ulfşii pe derbedei. Şi cică nu de papa, ci doar ca să le zică ba p-a mamii voastre, că acesta e teritoriul nostru. (Deci, nu-i metaforă ce zic. E noapte, şi stă unul de pază c-o torţă. Lasă torţa doar cât să facă un pipi. Nasol. Căci la aşa afront, lupii reacţionează cu mursecatul, ca apoi, să se semneze în zăpadă în acelaşi fel. Punct.)

Astfel că mafioţii îmblăniţi mari cât nişte ponei îi iau pe rând pe punkşi, ca pe negrii mititei ai Agathei Christie. Doar că fără nici un mister. Dacă te aştepţi la mister, piruete de plot, răsuciri de situaţie, ai nimerit prost. Teroare e din plin, însă: bestiile, mai ale dreacu decât xenomorfii din Alien (că măcar ăia nu ucideau gratuit), sunt mai organizate ca US Army şi doar o privire dacă-ţi aruncă, tremuri ca un chu hua hua la minus treij de grade. Care, deloc întâmplător, cam sunt pe aproape.

Chiar dacă nu vezi un centimetru de muşchi, filmul ăsta are o tonă de testosteron. Asta e prima chestie frumoasă. Apoi, e un film care nu se sfieşte să vorbească în cuvinte mari: instinct, viaţă, moarte, credinţă, e un fel de Jack London amestecat cu existenţialismul pesimist al unui Camus. Într-un astfel de context, o imagine precum cea în care o urmă de lup se umple de sângele victimei muribunde nu e un simplu cadru de efect, ci unul cu forţă poetică. O producţie îndrăzneaţă, cu ceva chestii neortodoxe pentru Hollywood (lungimea unor cadre, de pildă). Iar Neeson, ei bine, da: toată stima. Welcome back.

Notă: 9 (ştiu, e mult, îi dau cel puţin un punct de încurajare; mi-ar plăcea să-i calce mai mulţi pe urme)