The Hangover – Graham, mai gustoasă după 20 de ani!

The Hangover – Graham, mai gustoasă după 20 de ani!

Ce au în comun o găină, un tigru, un bebeluş şi nişte holtei care tocmai au avut cheful vieţii lor? Vă zic eu: şansa de a se afla în acelaşi apartament de lux din Las Vegas, închiriat pentru o noapte la un preţ ultranesimţit.

Rareori se întâmplă în film ca jocul de mijloc să fie mai interesant decât deschiderea şi finalul. Aşa e şi cazul lui The Hangover. Poate că dacă ar fi sărit peste introducere şi ar fi aruncat din mers câte o tuşă sau o linie ici şi colo, cât să facă personajele inteligibile, ar fi fost chiar OK ca structură.

Dar aşa, partea interesantă începe şi se încheie câteva minute mai târziu, când „misterele” încep să se desluşească.

Un proaspăt condamnat la căsnicie, doi ortaci şi un oligofren care se crede Rain Man (luat de milă, că e fratele miresei), se trezesc după ultima noapte de libertate şi întâia zi de sclavie a unuia dintre ei… Care, de fapt, a dispărut, lăsând urme derutante…

Asta ar fi putut fi începutul unei comedii negre pe structură lost-iană, cu accente oniric-mistice. Nu te aşteptai să ai sub acelaşi acoperiş toate item-urile prezentate mai sus, nu?

Înţeleg: băieţii au chefuit de câteva mii de dolari şi, din nefericire pentru ei, nu-şi mai amintesc nimic. Au un început de grădină zoologică în cameră, un asiatic isteric în portbagaj, un dinte lipsă.

Panică. Unde e foarte viitoarea victimă a instituţiei matrimoniale? Bun aşa. Panică. Derută. Alte chestii care n-au ce căuta în tablou sau care intră în tablou fără invitaţie pe facebook. Excellent.

Doar că scenariştii, ca şi băieţii din capul lor, au dat în amnezie: au uitat ideea. Şi au lipit o continuare în care toată panica şi deruta se fâsâie lin şi senin. Fiindcă începi să te relaxezi şi să anticipezi. Excellent no more.

Personajul lui Galifianakis este aceeaşi Mărie cu altă pălărie cu cel din Due Date (ca să vezi, regizat de acelaşi Todd Phillips), doar cu un retard uşor mai pronunţat. Ca să aibă un ciudat cât mai complex, scenariştii s-au gândit să-l doteze cu pager şi cu o cultură de aurolac de Cosâmbeşti.

Singurele lucruri care-mi plac din filmul ăsta sunt (nu neapărat în ordinea asta): cum Alan (Galifianakis – schimbă-ţi, frate, numele, că mă lasă nervii!) mimează masturbatul cu mânuţa bebeluşului (adică îl pregăteşte pe bebeluş pentru o viaţă sănătoasă şi fără complicaţii), faptul că Mike Tyson e fan Phil Collins (asta e ca şi cum ai încerca să împrieteneşti un rottweiler simpatizant al rasei şoriceşti cu o pisică persană), şi… una dintre puţinele actriţe blonde pe placul meu, Heather Graham, în rol de stripperiţă şi de (relativ) proaspătă mamă a bebe-ului masturbator, dându-se la nefericitul posesor al unei prietene curviştine, tipicare şi cu pretenţii de… americancă (adică: exagerate).

La naiba, Heather arată aproape la fel de bine ca în Twin Peaks (acum 20 de ani) – din păcate, ăla fiind unul dintre puţinele roluri ale ei care spune ceva cât de cât memorabil. O veterană într-un film simplu, mult prea simplu.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult