The Hobbit – An Unexpected Journey – Stăpânul belelelor!

Doişpe pitici plus căpitanu’ – cum zice poetul: cu minţi în dezvoltare, dar viteji nevoie mare – îl recrutează pifan pe Bilbo (băiat bun de-nsurătoare). Şi-l fac efectiv zdranţa lor, cel puţin până în momentul în care timoratul hobbit le arată ceva c…ie, nu cât să-i facă să crape de invidie (că oricum nu vezi suflet de femeie p-acolo, mai puţin una, cam eterică), dar aşa, cât să-l avanseze în grad.

Belea după belea pe capul liniştitului Bilbo, lansat în aventură ca racheta, părăsind astfel tihna căsuţei lui cu uşă rotundă şi cămară gemând de bunătăţi (adevărul istoric fiind că, înainte de plecare, fusese devastată de mojicii de dwarfs, care au mai şi jucat frisbee cu farfuriile lui de zestre). În primul rând că e trimis/adus la moarte sigură: tre să fure de la dragonul Smaug odorurile confiscate de respectivul de la pitici. (Fireşte, scenariştii s-au gândit să lungească povestea lui Tolkien pe trei părţi, deci, deocamdată, în Unexpected Journey, n-avem ocazia să-l vedem făcut scrum.) Apoi, când nişte troli oligofreni le fură poneii, pe cine bagă la înaintare şmecherii să-i recupereze? Pe Bilbo, carne de tun! Sau de proţap, mai bine zis, că ăia nu fac mofturi la nimic.

În excursia lui cu bucluc, momentul de neuitat e întâlnirea cu Gollum, cea mai instagramabilă dintre toate lighioanele. Ar vrea să facă o poză cu el şi s-o pună pe fb, dar bestia exoftalmică nu dă deloc impresia că are chef să socializeze – se simte bine cu my preciousss, chiar dacă se ceartă întruna. (Secvenţă de mare frumuseţe şi intensitate umană… Văd eu aici, sau mă înşel, un touch din Guillermo del Toro, unul dintre co-scenarişti?)

Martin Freeman face cinste neamului hobbiţilor, aşa cum e un dr. Watson la locul lui (v. geniala serie BBC Sherlock, unde joacă alături de Benedict Cumberbatch). Ilustrează bine conceptul fish-out-of-water şi, în acelaşi timp, cel de erou aflat în quest/journey/adventure.

Bineînţeles, dwarfii vikingei au şi ei parte de acţiune (că le place, deşi de cele mai multe ori dau bir cu fugiţii): hăituială multă din partea orcilor, în frunte cu fugly-ul de Azog şi a goblinilor (bătălia pe paliere deasupra hăului îţi dă senzaţia că cel mai abrupt montagne russe e mers pe tricicletă). De multe ori, e greu să-i deosebim care-i care, dar e problema noastră că n-avem masterat în mnemotehnică, nu?

Am o slăbiciune pentru răul difuz, iar H are inteligenţa de a te lăsa să înţelegi că buba adevărată nu e nici la Smaug, nici la orci. Atmosfera sumbră, ceva nelinişti în decor, aluziile fugitive la un Necromancer (Cumberbatch, lol) care ghiduşeşte la fereală chestii nasoale, sau faptul că Smaug nu se vede decât pe bucăţi (o flacără, o gheruţă, un ochi-rău) – iată lucruşoare care cresc valoarea unei producţii ameninţate de prea multă cafteală. Un nou personaj, Radagast cel Maro (pe el, de frică), aduce în ochii lui crucişi teroarea în prim plan. După care, ce-i drept, dispare în ceaţă, tras de iepurii lui atacaţi de panică. Dar o să-l mai vedem, o simt…

Un plus (după părerea mea): avem LOTR acum în varianta cu 70% mai mult umor (şi deloc în detrimentul suspansului, cel puţin până acum).

The Hobbit – An Unexpected Journey n-are măreţia trilogiei căreia îi este prequel, dar pentru mine a fost distractiv. Poate am avut eu aşteptări modeste de la el. Nu ştiu. (Că văd că, pe site-urile de specialitate, critica a cam dat cu el de pământ.) 

Notă: 8.5