The Hobbit: The Battle of the Five Armies – Cioc, cioc, primiți cu asediu’?

The Hobbit: The Battle of the Five Armies – Cioc, cioc, primiți cu asediu’?

După ce, așa cum era și de așteptat, sunt încheiate socotelile cu pârjolitoru’ I’m-fire-I’m-death Smaug (din păcate, mai puțin inteligent decât i-o cerea fișa postului de păzitor al purcoiului de aur), gnomii se instalează bine merci în rărunchii Muntelui Singuratic și se fac că uită de niște promisiuni: Thorin, atins de „boala dragonului” (= lăcomie, grandomanie și, evident, paranoia), întoarce spatele lui pătrățos oamenilor care bat la poartă în căutare de adăpost și finanțare pentru programul „a doua casă” (că prima fu arsă de Smaug).

Numai că, ce să vezi, odată ce se răspândește zvonul că Pălălaie a trecut la cele veșnice, la ușa tovarășilor lui Bilbo Baggins încep să cioc-cioc anumite neamuri: elfii (că cică nu-ș ce diademe au uitat p-acolo) și orcii, care oricum au o problemă cu toți care nu-s urâți ca ei.

Ce mai zbucium, ce mai freamăt… Cinci (5) armii – cum o confirmă și titlul – se strâng la poalele muntelui, luându-se parte în parte și parte cu restu’. E epic ce se petrece acolo, și parcă treci cu vederea că motivațiile nu-s chiar dintre cele mai rafinate (de ce atâta grabă pe toți?), că imboldurile dinspre sauroni și alte ființe de teapa acestora trebuie înțelese făcând apel mai mult la intuiție. (Deși scurta confruntare dintre Galadriel și Sauron, pe când eterica îl eliberează din captivitate pe Gandalf, e pe cât de nebuloasă, pe atât de mișto din toate punctele de vedere: albioara elfă ținându-l în brațe pe moșneguțul cu pălăria țuguiată? Pffff… Asta chiar e faină. Merită revăzută faza.)

Pentru cei care nu se lasă impresionați de cafteli amețitoare, vestea bună e că, în ciuda titlului și a faptului că respectivele ocupă cam două treimi, filmul este despre altceva. În primul rând, despre tema (din nefericire, insuficient exploatată în partea I) a ispitei bogăției & puterii: Thorin, cam shakesperian în evoluția lui (iar Richard Armitage reușește un rol excelent), e rupt între noua postură de posesor al unei comori numeri-și-nu-se-mai-termină, cea de moștenitor al regatului și cea de gnom cinstit. În al doilea, despre faptul că, mai mult ca oricând, fiecare tre să decidă dacă e cu aia a mă-si sau cu a mamei altuia: romance-ul (imposibil) dintre elfa Tauriel și gnomul Kili naște ceva tensiune în scenariu (iar soluția finală, deși logică, furnizează o binevenită emoție).
Ne-am fi așteptat de la oameni la o subpoveste ceva mai consistentă (ca să nu menționăm o mică gaură în plot, la acest capitol). Din păcate, pățaniile lui Bard (Luke Evans) și ale familiei sale pe care acesta o tot apără pot să lipsească fără să fie afectată schema cea mare. Celelalte specii se descurcă mult mai bine: nemuritorii elfi află (de data asta mai convingător) cum e să sângerezi, iar gnomii au parte de ceva tragism – că prea face toată lumea șto de ei. În ce-l privește pe Bilbo (pe care îl încearcă dorul de casă), acesta suferă încercări pentru care ne felicităm că i-am urmărit evoluția de două „episoade” încoace. Chiar ne place să tragem, alături de el, ultimele învățăminte din toată această serie, care se încheie frumos.

Minunate, printre altele, sunt câteva scene de luptă, orchestrate (cu pauze artistice de acalmie) cum niciun LOTR de până acum n-a făcut-o. O ultimă înfruntare între două căpetenii este, vizual vorbind, de-a dreptul haunting. O adevărată bijuterie a genului, pe care de abia aștept s-o revăd.

nota_85.jpg Notă: 8.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult