The Hobbit: The Desolation of Smaug – Cel mai sexy de până acum!

…Da, dacă nu-i cel mai bun din toată toată seria (că n-are cum), sigur e cel mai sexy. Deci, să nu vă speriați când o să auziți chiar și o glumă cu tentă sexuală făcută de un gnom obrăznicel, vizând o elfă deloc eterică (cum îi Galadriel), ba dimpotrivă, care atrage privirile concupiscente. Păi, deh, că-i vorba de Evangeline Lilly, una din „pierdutele” care ne-a făcut Lost-ul mai ușor de suportat.

Pentru fanii lui Sherlock BBC (printre care mă număr), „confruntarea” (mai mult alergătură, actually) dintre Bilbo și Smaug e un amuzament suprem: Watson (Martin Freeman), fugărit de Sherlock (Benedict Cumberbatch), hahaha. Inutil să adăugăm că Benedict bagă niște bași și o interpretare shakesperiană de te ia cu răcori pe șira spinării chiar și când aruncă incendii pe nas. Dragonul cocalar, îngropat într-o mare de aur, făcându-l o fațea pe micuțul hobbit e una dintre cele mai thrilling scene din ultimii ani. (Oricum, Bilbo, care încă e Dorelul echipei, este mult mai vajnic decât în primul H.)

O altă scenă epică e călătoria în butoaie a dwarfilor urmăriți ba de elfi, ba de niște orci mai urâți ca niciodată. Fază chiar mai tare decât fugăreala pe schele în minele subterane din H1. Și e plină de atâtea gimmicks (ca și tot filmul), că te ia de cap. La un moment dat chiar îi prea mult, ai vrea să dai pe pauză, să le savurezi mental. (Io n-am putut, că-l văzui IMAX, dar nu mi-a părut rău o milionime de secundă.)

Nu-l mai avem pe necăjitul Gollum, însă reapare Legolas, care doar el însuși ucide câțiva terabiți de orci. Lego e o variantă mult upgradată față de cel pe care-l știm: dă și cum chestii tăioase, nu numai cu arcul, face acrobații caligrafice.

Îl salutăm, de asemenea, pe fabulosul Stephen Fry în rolul unui primar de oraș de oameni (oamenii fiind cei mai amărășteni din toată povestea). Episodul contactului gnomi-oameni e de un haz nebun. Și, evident, plin de suspans. (Dar unde nu-i?)

Dialogurile sunt pe alocuri manierist-întortocheate, spre deliciul fanilor. Personajele au timp de impresii, de lirică. În plus, apare leitmotivul lăcomiei. Lui Thorin i se șoptește mereu și enervant că bunixu a fost un ahtiat după aur și că auru-i blestemat. Firește, nu cât să imprime un ton prea grav poveștii, să ne strice dispoziția.

Nu prea am de ce să mă plâng. Deși firul secundar, al lui Gandalf, e cam cu semne de întrebare, deși totul se termină brusc (nu m-a deranjat), în ideea să ne țină pe jar până anul viitor.

Festin vizual, bogat și consistent ca masa de sărbători a unor gurmanzi ardeleni cu stare.

Ce-aș putea să mai zic de H2? Că-i aventura anului. Clar. Aș presupune (dacă aș consuma) că H2 e echivalentul unei ierbi de calitate.

Notă: 8.5