The House That Jack Built (2018) – Căsuța noastră, cuibușor de agonii

Înainte de toate, tre’ să vă informez/avertizez: sunt scene cu mutilări de animale (probabil trucate), scene de vânătoare reale (pen’că preluate din arhive, la fel ca și filmările cu tot felul de orori gen lagăre naziste etc.), scene de vânătoare de copii – mai precis, copii (chiar proprii) vânați literalmente. Pe lângă mai mult sau mai puțin obișnuitele chestii pe care le-ați mai văzut prin horroruri. Dar, cât de realist strangulează cineva într-un film de von Trier e mai greu de atins… Acestea fiind spuse, doamnelor și domnilor, vă prezint o nouă capodoperă a danezului. Ceva ce a lăsat perplecși chiar și pe uoameni ceva mai pregătiți într-ale filmului, dovadă notele mediocre spre mici luate de film pe rotten și metascore. (Pe meta are 41 din 100, în condițiile în care Mother! a lui Aronofsky, film ca tematică undeva pe aproape, are 75 din 100. Ar fi fost o insultă mult prea mare pentru Lars să-i fie pus filmul pe aceeași treaptă cu acea păcăleală – îi zicem păcăleală indulgenți fiind. Apoi, Trier nu poate decât să se bucure când criticii nu înțeleg și aruncă cu roșii stricate.) 

O să încep cu afișul cu Matt Dillon cu glugă roșie: e gluga unui halat „împrumutat” și nu e întâmplător glugă și nici întâmplător roșie, după cum o să vedem spre final, într-un tablou vivant inspirat din Dante și Vergiliu în Infern al lui Delacroix, unde poetul poartă o astfel de glugă (halatul e o ironie, firește). Acțiunea, dacă se poate vorbi despre acțiune e în felul următor (și n-o percepi ca atare decât după ce reiei mental filmul de la capăt). Jack (Matt Dillon) se află în Infern și e însoțit de Verge (Bruno Ganz) pe tărâmul morților (care, la început e un ecran negru complet, se aud doar vocile celor doi). Are loc un schimb de idei legate de artă și artist – aici se află adevăratul conflict: Jack e entuziast, Verge e sceptic („n-o să-mi spui nimic nou, așa-i?”), Jack crede în ceva (nihilism), Verge în altceva (gen fără iubire, arta e pustiu). Idei bazate pe cinci episoade disparate din viața „artistului” Jack, povestite de el însuși. Evident, numărul nu e întâmplător: trimite la structura clasică a scenariului, care aici e – cu bună știință și suprem dispreț – călcată în picioare. (Fapt cu care noi nu suntem de acord în general și cu excepția lui von Trier.) 

N-o să vă iau „plăcerea” de a descoperi singuri ceea ce s-ar putea numi the work in progress a lui Jack (și dacă și cum va fi încheiată, dacă și cum va fi gata casa, cu sau fără ghilimele), care în același timp e o operă deschisă (asumată), în accepțiunea obișnuită (bunăoară, a lui Eco) și totodată o operă completă, cu ramificații în arta universală, fără de care nu poate fi înțeleasă, așa cum, să zicem, un Untitled din 1969 de Rothko nu poate fi considerat în mod izolat (lucru pe care surprinzător de mulți oameni, chiar și cultivați, nu-l înțeleg). E, în același timp, o istorie a artei personală: bucăți dintr-o înregistrare video cu Glenn Gould exersând Partita nr. 2 de Bach (ilustrând the work in progress și procesul de reflecție al geniului), bucăți din documentare despre arhitectura gotică (prin ce se deosebește de romanic), tablouri și poezie de William Blake, tablouri de Gauguin și alții, elogiul sunetului pe care îl fac bombardierele Stuka în picaj etc. Toate presărate cu flashbacks din copilărie, perioada-inocenței-fără-margini, care va fi legată de Câmpiile Elizee (întrevăzute din Infern, dar inaccesibile), perioadă ilustrată într-un stil evident tarkovskian (vezi mișcarea capului copilului și cum se uită direct în ochii spectatorului, spărgând „cel de-al patrulea perete”). Nu în ultimul rând, von Trier se citează, fără modestie (că nici n-are de ce), pe sine însuși (a se vedea superba scenă de final din Melancholia ). O chestie deosebit de faină e o animație explicată de Jack: el trece pe o stradă cu felinare, umbra lui se scurtează când ajunge sub unul dintre ele și se lungește când se îndepărtează (suferința pe care trebuie s-o curme cu următoarea crimă, fiindcă am uitat să menționez, dar Jack e un serial killer, iar crimele sunt pași spre magnum opus). Este clar o idee inspirată din celebrarea Marii-Amiezi a lui Zarathustra lui Nietzsche (la Marea-Amiază umbrele au dispărut, fiindcă soarele se află exact deasupra noastră, moment al marilor revelații). La fel de interesantă (și tulburătoare, având în vedere originea ei) e teoria ruinei a arhitectului nazist Albert Speer, asupra căreia Jack și Verge au o mică polemică. 

Arta conține în ea germenii propriei distrugeri și ai îndoielilor: arta e necesară, dar în același timp înăuntrul ei se află negativul, demistificarea ei. Verge îi ia lui Jack ideile în derâdere: ce spui tu se potrivește cam la orice. Astfel, arta atinge și nu atinge absolutul: ea are limite, fatale. Verge vine de la Vergiliu, evident, dar înseamnă și margine, graniță. Așa cum Jack înseamnă și cric – prima armă a crimei, care nu întâmplător e roșie. Roșul nu doar simbolizează sângele, viața, ci este și culoarea ultimei etape din alchimie, rubedo, cea în care e creată/descoperită piatra filozofală. 

Una dintre temele care străbat ca fir-roșu: arta cere sacrificiu. Iar pasul logic e: sacrificiul/martiriul este/poate fi considerat artă. O temă extrem de sensibilă, pen’că foarte folosită. Dar cum o rezolvă von Trier… Absolut remarcabil. Una dintre metodele de a transgresa granițe: inserarea de fragmente din filme de arhivă și tablouri. Și, pe de altă parte, granițele între real și ireal/fantastic/iluzoriu/proiecție a minții sunt șterse și ele. Și, un avertisment: într-unul dintre capitole, Jack ascunde mașina unei victime în pădure. Ea încă se poate vedea, însă polițiștii, chiar dacă trec pe șosea pe lângă ea, n-o pot vedea fiindcă acolo se află o graniță, ei nu se uită într-acolo (în limbaj psihanalitic: o scotomizează). Avertismentul: fatalmente, vom aplica propria noastră perspectivă (îngustă) asupra faptelor prezentate și asupra întregului film. 

Arta e totul și nimic: sublimul și derizoriul (dialogul dintre Jack și prima victimă, jucată de Uma Thurman este voit infantil și stângaci, deși are tensiune), permanentul și efemerul etc. Sunt numai contrarii și dialectica dintre ele. Nu în ultimul rând, am putea spune (cu un zâmbet) că arta se salvează prin categoria (auto)ironicului/comicului: genericul de final are drept coloană sonoră… Hit the Road, Jack. 

Sunt atâtea comori de inteligență artistică în mai puțin de două ore jumătate, încât mi-ar trebui un spațiu mult mai amplu să aduc măcar o parte în discuție. (Cu siguranță, filmul merită să se scrie despre el cel puțin o carte. Și trebuie văzut de măcar trei ori.) 

Un film extrem de dens, cu simboluri, referințe, aluzii și reflecții originale – și, culmea, cu ceva suspans (firește, ironic). Pentru oameni deosebit de cultivați (mai ales în domeniul artelor). Și, se înțelege, cu un stomac bun. 

În cinematografe de săptămâna viitoare. 

(Aș da 9.5, dar i-am dat Melancholiei nota respectivă: prefer totuși mai multă artă decât discuții despre artă.) 

Notă: 9