The Hunger Games – CGI pe săturate, dar cam atât

The Hunger Games – CGI pe săturate, dar cam atât

La o idee de SF nu dintre cele mai psihedelice, creatorii filmului ar fi trebuit să-şi ostenească mai mult psihicu’ pe diferite aspecte (imediat zic despre ce e vorba). Rezultatul: după Avatar, The Hunger Games este încă un model inconsistent, autist şi neconvingător de escapism marca Hollywood.

Da… Lapidaţi-mă: Avatar nu m-a îngenuncheat. Cu atât mai puţin joaca asta de copii. Care, hai s-o zicem pe aia dreaptă, numai a înfometaţi nu arată. Nu spun că ar fi trebuit să se apeleze la vreun avatar al lui Pasolini, ca să dea crunt, dar chiar şi un Mel Gibson ar fi făcut o treabă mai mişcătoare (a se vedea încarnarea unui scenariu destul de simplu precum Apocalypto).

Dacă makerii şi-au dorit performanţa ca până şi sentimentele să fie tot CGI, ei da, au reuşit: bravo. Numai că noi, ăştia pervertiţi de filme unde lacrimile nu sunt 15 bytes picătura, nu prea fremătăm. Acum, serios… Damn it, e vorba de nişte copii care se măcelăresc între ei! Ar fi trebuit să te rupă în două chestia asta, fiindcă acolo e nucleul la toată povestea.

OK… Să recapitulăm… Avem o Ramboletta gladiatoare cu un aer de mädchen din filmele de propagandă nazistă, care s-a oferit în locul soră-sii, extrasă ca la loto, să participe la un masacru tradiţional. Şi, fată bună, se cam fereşte să dea piept cu inamicii, care ei, normal, de abia aşteaptă să-i ia scalpul. Totul, într-o pădure făcută pe computer, dar „reală”, înţesată de camere video, că nu poţi să faci un pipi fără să te vadă o naţiune întreagă. Ei, zi-i reality şi pace. (Între noi fie vorba: faza cu cafteala riăl taim, neeeee… Logic: telespectatorii mai fac şi nani, oricând pot pierde o killăreală. Da, se poate da în reluare, dar nu-i acelaşi lucru, mai ales când sunt implicaţi copiii lor.)

Nimic entuziasmant în poveste, deja ştii deznodământul (cu toate că, sincer, mă aşteptam să dea jos guvernu’ odios, dar probabil că o să mai fie vreo zece-cinşpe HG). Tot interesul ar fi fost pe skillşii mardeiaşilor, pe vreo poveste de dragoste şi, repet, pe feelingşii adolescenţilor smulşi din aşternuturi şi puşi să-şi ia beregata unul altuia. Să le luăm pe rând…

First, acţiunea propriu-zisă începe după vreo oră. Până atunci, pregătiri, antrenamente – o poveste înfiorător de plată, în care e antrenat, spre ruşinea lui (sper) naturalbornkilleru’ de Woody Harrelson, care e de papagal aici. Apoi, începe cafteala, care rezolvă mai mult de jumătate din echipe în mai puţin de cinci minute. Urmează nişte chasing prin junglă, iar nişte omoruri. Se înfiripă şi obligatoria poveste de dragoste. Mai bine nu era, trust me: n-are absolut nimic special. Totul împletit cu reflecţia media, omniprezentă – pe clişeele obosite gen „le dăm circ, că pâine nu prea e”.

Iar ce gândesc şi simt adolescenţii criminali? Hm… Probabil că scenariştii s-au documentat din Melrose Place şi revista Bravo. Este foarte improbabil că un antrenament de câteva zile să facă nişte fiare psihopate din nişte copii, dar dacă asta e ideea, pune mâna şi convinge-ne că e aşa. Damn!

Filmul nu e un dezastru, dar cred că era mai bine să fie. Exista o şansă să mi-l amintesc peste câţiva ani.

nota_6.5Notă: 6.5 (pentru CGI mai mult)

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult