The Hunger Games: Mockingjay (I) – Gata cu joaca!

The Hunger Games: Mockingjay (I) – Gata cu joaca!

După ce le-a arătat perverșilor capitolieni ce-i poate săgeata (trimițându-i, într-un moment de inspirație, în Evul Mediu prin faptul de a le fi distrus sursa de energie – le-a tăiat curentu’, mai pe românește), Katniss, de data asta un fel de Ioana d’Arc a oropsiților din districte, își încordează din noul arcul, dar mai mult ca să dea expresiv pe bine-cunoscutele ecrane externe și din sălile de mese, fiindcă acum a devenit, pe lângă eroină, instrument de propagandă televizată pentru revoluționari. (Dacă filmul ar fi fost cu români, am fi putut spera să vedem că fiecare, la el acasă, are posibilitatea de a urmări transmisiile, cu ajutorul antenelor parabolice vândute pe sub mână. Dar, asta e, distopiile (postapocaliptice) rareori conțin personaje atât de descurcărețe.)
Punctăm astfel marele plus al seriei HG, salutând generoasa ipoteză a producătorilor cum că targetul principal, adolescenții, e mai inteligent decât ne fac să credem producțiile care le sunt destinate: avem război, în primul rând, mediatic – viclean și subtil. Fiindcă Everdeen va fi folosită de către revoluționari nu la munca de jos, ci în transmisii în direct, îmbrăcată într-un costum special (negru ca răzbunarea a mai cruntă), dând replică necruțătoare nerușinatei propagande pornite din îmbuibatul Capitoliu (reprezentat, în exclusivitate, de președintele Snow). Replicile sunt puse în pagină de staff-ul revoluției, din care fac parte Plutarch (Ph. S. Hoffman, R.I.P.), un fel de copywriter versat, și Alma Coin (Julianne Moore), șefa revoltei. (Avem, la un moment dat, o scenă în care Coin însuflețește mulțimile, în timp ce Plutarch, într-un colț, reproduce discursul pe mutește, semn că el este autorul – situație exaltantă pentru spectator, prin identificare, și, în același timp, comic-ironică, încă un semn că makerii filmului mizează pe receptori(i) inteligenți.)

Slavă Domnului (pentru partea de acțiune) că apare Haymitch (Woody Harrelson) și le spune: băeții, dacă vreți audiență (= să convingeți), n-o mai filmați pe Katniss pe chroma key, trăi-v-ar, ci direct pe câmpul de luptă, altfel nu vă crede nimeni. Don’șoara e prima care spune da, vreau să întind din nou coarda, mai ales că planul său este să-l salveze pe dragul ei Peeta, acum prizonier și unealtă de propagandă la capitolieni. (Sursă de nehotărâre – benefică pentru povestire – din partea ingenuei: uneori, Katniss, văzându-și dragostea glăsuind pe ecrane, nu știe ce să creadă – e el, sau sunt unii care-l manipulează?)

Multe lucruri deștepte (și delicioase) îl așteaptă pe spectatorul cu ceva sinapse active și cu un gust cinematografic măcar mediu: în timp ce recuzita prezintă elemente simbolice care să sugereze ororile războiului, precum un înger de piatră cu o singură aripă și un craniu îngropat în noroi (pe care Katniss calcă din greșeală), scenariul descrie, cu ajutorul unor ritmeme încărcate de semnificație (un trandafir alb, plasat în momente-cheie), un conflict ambiguu, în care răsturnările de situație survin de multe ori la nivel psihologic (mult mai important când vine vorba de identificare cu eroul – eroina, în acest caz).

Cârcotașii vor fi contrariați de evoluția motanului Buttercup: la ce naiba era nevoie de un subplot pentru un pisic, vor zice ei (printre ei m-am numărat și eu). Aveți răbdare până la capăt. Simpatica felină are un rol bine pus la punct, legat de ideea de iluzie vs. realitate.
Pentru fanii action-ului: cu toate că Everdeen și ai ei tovarăși activează mai puțin full-contact, scenele unde se varsă sânge sunt suficient de puternice ca să recompenseze așteptările. Arena n-a dispărut, s-a lărgit. Doar că acum nu mai e de joacă.

(Cu ceva exagerare), părerea mea este că HG-ul de anul ăsta e ceea ce a fost The Dark Knight Rises față de Batman-urile anterioare. Spunând asta, lansez (riscanta) ipoteză că partea a doua va fi ceva într-adevăr de referință.

nota_85.jpg Notă: 8.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult