The Ides of March – Culmea nu e că politica ţi-o trage, ci că asta începe să-ţi placă!

Nu ştiu ce-mi veni, dar mă bate gândul să încep cu concluzia. Filmul ăsta ar trebui să impresioneze ca o măciucă în moalele capului pe americanul mediu (patriotardu’ cu bla-bla-ul mereu proaspăt tapetat pe pereţii minţii). Nu însă şi pe europeanul scufundat în scepticismul hrănit de filozofi diversionişti, care vede în toată morala de aici o judecată a priori, ce-i drept frumos demonstrată, dar inutilă.

Morala ar fi cam aşa… Cine mai crede, înşelat de forma feminină a termenului, că politica-i o „c…vă”, ăla este un naiv. Politica e, de fapt, cea care te călăreşte cât crede ea de cuviinţă şi, odată ce-ai intrat în „joc”, cu cât te eschivezi mai tare, cu atât ţi-o iei mai rău.

Stephen Meyers (un Ryan Gosling care a dat laconismul din Drive pe elocvenţa unui mic Machiavelli) a prins la timp ideea de mai sus, cât să nu se simtă ca un prezervativ aruncat la gunoi după ce a fost umplut din greu. Ceea ce, unfortunately (sau din fericire, depinde de unghi), nu-l face un erou în sensul pozitiv. Personaj principal, indiscutabil, Stephen nu e, totuşi, nimic mai mult decât o piesă dintr-un puzzle, pe care îl vedem în final în toată splendoarea (urâţeniei) lui. După ce se aprind luminile în sală, te întrebi dacă ai vreo simpatie pentru careva de-acolo. Eu n-am. Ceea ce nu înseamnă că mă apucă neapărat greaţa. Poate e un fel de catharsis şi ăsta.

Mult mai pervers decât mi-l puteam imagina vreodată, regizorul Clooney, în loc să facă un thriller decent, cu ta-na-nam, pif-paf-uri şi încrâncenări, dă filmului un calm şi o seninătate năucitoare. Nu numai muzica (cu foarte rare imersiuni în dramă) pluteşte fără griji ca nişte cirruşi pe un cer de august, dar şi cadrele sunt filmate şi decupate molcom, ceea ce dă mai multă atmosferă decât tensiune.

Pe alocuri, Ocean îşi arată măiestria strecurând subtil umor şi ironie chiar la nivel de imagine. Unde poate să spună ceva fără să bage dialog, o face cu plăcere. Exemplu… Guvernatorul interpretat chiar de Clooney îl invită pe şeful campaniei să urce în maşină; vedem asta din afara maşinii, de peste drum. Ne închipuim dialogul, iar faptul că, după câteva secunde, şeful campaniei coboară, ştim nu numai ce-au discutat, dar şi concluzia. I like this stuff.

Inutil să mai adaug că toţi, dar absolut toţi fac roluri superbe. Nu numai George (cu aerul lui de politician versat, care numără până la trei înainte să răspundă la o provocare), nu numai Gosling (atât de convingător în postura de prejigodie, nebăgat încă în totalitate în the shit), ci şi Marisa Tomei, în rol de jurnalistă (pe care poţi să citeşti vreo 20 de ani de felaţii pe sub birouri de şefi, ascultat pe la uşi şi şantaje), Philip Seymour Hoffman pe post de bătrânu-lup-de-mare navigând într-o mare de rahat fără să-i mai simtă putoarea şi, nu în ultimul rând, mereu delectantul Paul Giamatti, în rol de mic pion, dar otrăvit.

Singura chestie care mă nedumereşte: de ce „Idele lui martie”? Clar că băieţii ştiu de asasinarea lui Cezar (şi de romanul lui Thornton Wilder), deci sunt conştienţi de contaminarea semantică. Numai că eu nu văd nicio legătură (neforţată).

Nu pot să nu amintesc, cu riscul de a dezvălui o părticică din punctul culminant, o fază pe care aş pune-o în primele 30-40 din toate timpurile: guvernatorul tocmai a vorbit despre responsabilitate, integritate etc.; e apelat de Stephen, care se află în sală. E telefonul altcuiva, dar faptul că Stephen îl deţine înseamnă ceva. Din priviri, Stephen îi spune: „you are a f…cking liar”. Genial.