theinternposter.jpg Plăcută surpriză, filmul ăsta. Înainte să-l văd, eram pregătit pentru două lucruri. Primul, să suspin după Anne Hathaway (Les Misérables, Love and Other Drugs), al doilea, să mă enervez la De Niro (la De Niro în comedie recentă, ca să fim înțeleși). S-a întâmplat doar primul. (Hei, nu vă uitați la mine ca la un ciudat. Mai nou, un regizor român debutant a scos un found footage horror, Be My Cat: A Film for Anne, închinat zeiței. Bunicel, din ce spun unii.)

De Niro este Ben Whittaker, văduv, fix 70 de ani, care, la viața lui, n-a fost nici mafiot, nici boxer, nici șofer de taxi, ci un fel de director de marketing la o tiparniță unde apăreau cărți de telefon. Fiindcă, așa cum el însuși se destăinuie la interviu, simte un gol pe care nu-l poate umple nicio excursie, lectură, vizită sau înmormântare (ultima fiind o îndeletnicire cu ceva pondere, haha), se bucură nespus când o firmă de vânzări online caută seniori (chestie experimentală, asupra căreia nu se zăbovește prea tare). Proaspăt angajat și în atenția ușor amuzat-stupefiată a bobocilor de 25-30, Ben îi revine ca stagiar tocmai șefei companiei, Jules Ostin (Anne), o workoholică stresată, cu o familie de întreținut (scumpete de fetiță și tată mămică-normă-ntreagă).

În firmă, Ben, acest gentleman de modă veche, face lucrurile mărunte care contează: îi învață pe tipi cum să se împace cu tipe, debarasează un ditamai biroul de povară, dă o batistă acolo unde se ivesc lacrimi („batista e un vestigiu al cavalerismului”) și se oferă să facă pe șoferul pentru Jules. Cel mai important, știe să asculte. Iar Jules, ca să vezi, tocmai de asta are nevoie, deși, inițial, nu-și dă seama.

Conflictul, minor, dar bine stăpânit, ține de faptul că echipa îi sugerează lui Jules, (aparent) depășită de sarcini și așteptată acasă de reproșuri mai mult sau mai puțin mute, să se lase pe mâna unui CEO. Foarte drăguț că nu vedem pe niciunul dintre cei în cauză, ca și în cazul părinților tipei: doar discuții la telefon. (Ceea ce nu înseamnă că ele n-au consecințe: are loc chiar și o spargere, tocmai în momentul în care mă gândeam că acțiunea e prea uniformă.) Deșteaptă chestie, care le lasă lui Anne și lui De Niro timp berechet să dezvolte chimie și învățături (frumoasă discuția în care aflăm că vechiul lui birou era în aceeași clădire). Tot deșteaptă, elegantă e și rezolvarea unor situații neverosimile. Bomboana de pe tort ar fi finalul cute, în pandant cu începutul și fără surle și trâmbițe (răsturnări precipitate de situație etc.)

Felicitări pentru personaj, pentru faptul că l-au ferit de caricatură și că nu ni-l prezintă pe Ben cu un trecut eroic (cu sau fără ghilimele) sau cu vreun apetit sexual dubios. Mica lui aventură cu maseuza de vârsta lui (Rene Russo) e în parametri normali și, de ce nu, amuzantă.

Din păcate, calitățile (am zis ceva de jocul minunat al lui Anne?) nu-l feresc de la a fi un film bănăluț. Modest – și în sensul bun, dar și în cel rău. Am început să cred că e ceva inerent genului.

(Iar am avut o premoniție: la nici un minut după ce mi-am zis, Ben ăsta e zâna bună a firmei, vine replica cu respectivul compliment.)

Notă: 7

nota_7.jpg


Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Wednesday, 23.09.2015 16:07 Cronica de film

National Cinematografic