The Karate Kid – kung fu de la mama lui

Uitaţi tot ce ştiaţi despre kung fu. În primul rând că e pe dos de cum ştim din Rahova-Ferentari. Mai întâi e respectul şi apoi vine smardeala. Respectul e cam aşa: dacă ai scuipat ciungamul pe jos, îl iei frumos, îl bagi la loc în gură şi repeţi operaţiunea de câte ori e nevoie, ca să emani respect. Pe urmă poţi să treci la nivelul următor, ruptul în figuri şi abia după aia la spargerea de figuri. 

Tot aşa şi cu karate kid-ul 2010, un negrotei juma de buletin, cu mult tupeu. Ce a învăţat în Bronx nu se potriveşte cu Beijing-ul. Fiindcă alteritatea îl cam alterează pe la pomeţi.

Când dă de o ea cu China in her eyes, vorba lui Modern Talking, şi începe să hip-hop-ească în faţa ei, apare gălbejitul de boyfriend şi îi arată cine e the alpha male într-o limbă foarte schematică, cu accente pe meclă, ficaţi şi splină. Şi uite aşa, cum încearcă jmecheru câte un yin yang la fetiţa care îl are pe Bach în scripcă, vecinul bine temperat îi mai arde o cotonogeală. Două treimi din film. No more black power, man, it’s f…cking China!

Până apare un Cichician ori foarte obosit, ori meşterit în slow motion, ca să nu scăpăm nimic din arta lui semicentenară. Cichician îl învaţă mai întâi respectul de mamă (ceva gen faza cu guma de mestecat, dar mai soft). Subliminal, asta înseamnă că învaţă kung fu de la mama lui. Şi apoi nişte figuri secrete şi nişte abureli cu fluidul vieţii, din care rezultă că şi concentrarea are nevoie de concentrarea ei. Iar lovitura nu trebuie s-o vezi, ci s-o simţi, aşa cum simţi criza.

Chiar dacă face ore gratis, adică neimpozabile, Jackie îşi permite să mai tragă chiulul, timp în care apar episoadele lacrimogene care-ţi explică de ce e un amărât de administrator şi cum şi-a pierdut el familia. Asta e prima chestie cu care filmul încearcă să te lovească la emoţie. A doua e actingul. Care e la fel de verosimil ca centura neagră la kung fu după două săptămâni.

Probabil fiindcă suntem în era comunicării la distanţă, dialogul maestru-discipol se desfăşoară ca de pe o staţie orbitală pe alta, chiar şi când Jackie îl ia în braţe pe cârlionţat şi-i şopteşte că e ca copilul lui. Surprinzător, aia mică cu ochii ca cheutoarele de la pufoaică, vorba unui basarabean, e cea mai dezgheţată.

Finalul îl ştiţi din 1984. Atâta doar că nu mai e vorba de lovitura cocorului, ci de lovitura şarpelui, dar tot într-un picior.

Dacă aveţi un VHS vechi prin pod cu filmul din ’84, mai bine vă uitaţi la ăla decât la ăsta nou pe blu-ray. Părerea mea.