The King’s Speech – Tăcerea e de aur, dar bâlba e beton!

The King’s Speech – Tăcerea e de aur, dar bâlba e beton!

Dacă n-ai papagal nu înseamnă că eşti papagal. Asta e una dintre lecţiile pe care ţi le dă ducele de York – fiul regelui, apoi fratele regelui, apoi regele însuşi. Dacă te-au pus rege, nu eşti (doar) un Pinocchio scos de guvern la înaintare când e nevoie să faci spectacol, să mai uite amărăşteanu’ de griji.

Frica no.1 a cuvântătoarelor nu e frica de moarte, ci frica de vorbit în public. O spune (tocmai) Seinfeld, iar cei care ridică din sprânceană n-au decât s-o încerce. (Nu mă refer la televideofonii care cu cât au mai puţine de spus cu atât vocalizează mai mult.)

Dar dacă eşti rege în secolul XX, ce faci? Că altă treabă n-ai, decât să nu faci burtă, să fluturi din mână, să tai panglici de inaugurare şi să ţii discursuri. Şi dacă eşti bâlbâit? Când radioul în direct e singurul mod eficient de comunicare şi încă nu s-a inventat playback-ul? Ai pus-o. Când îl mai ai concurent şi pe Hitler, care-şi isterizează masele mai ceva ca Michael Jackson, la nnnanaiba! Dintre microfon şi ghilotină, bietul rege ar fi preferat-o pe a doua.

E nevoie de ajutor de specialitate. Care întârzie să apară sau e inutil.

Fiindcă problema protagonistului nu e una de hard, ci de soft. Uman vorbind, el are atâtea de spus, încât se supraîncălzeşte, făcând scurt-circuit din două-n două vorbe. Nu poate să se exprime. Îl împiedică armura princiară în care a fost închis ca într-o cuşcă. Bâlbâiala e mecanismul său de apărare inconştient.

Într-una dintre scene, Albert, viitorul George VI le spune fetelor lui o poveste cu un pinguin transformat în albatros… Fără îndoială că e o aluzie livrescă la Albatrosul lui Baudelaire, metaforă pentru omul excepţional, care nu-şi poate desface „aripile” în mulţime.

Şi e nevoie un actor-wannabe trecut de prima bătrâneţe, de meserie logoped fără diplomă (a se citi: şarlatan), ca să miroasă drama încoronatului, şi să înceapă să-i moşească vorbele din carcasa cu fireturi pe ritm de Mozart şi Beethoven. Lionel (excepţional jucat de Geoffrey Rush) devine, rând pe rând, logopedul, confidentul, mâna dreaptă şi buddy-ul prinţului cu probleme de dicţie. Îi zice de la început, in plenty english: vrei să spiciueşti ca lumea, tre să ne tragem de şireturi. I can call you Bertie/ And Bertie when you call me,/ You can call me Al. Call me Al… Sorry, I mean: Lionel.

Ha. Vreţi chimie? Urmăriţi cuplul Lionel-Bertie.

Povestea (din istoria nu foarte îndepărtată) a prieteniei dintre un prinţ timid, fost ofiţer de marină, cu izbucniri colerice, cinstit până în măduva oaselor şi un excentric şmecheraş bătrân, foarte bun psiholog, cu o inimă de aur şi total ireverenţios faţă de orice formă de autoritate este spusă de Tom Hooper cu mult zâmbet înduioşat, cu o afecţiune care se simte în cele mai mici detalii. Tom îşi iubeşte personajele ca pe nişte copii. Nu întâmplător, scenele în care sunt implicaţi copiii regelui sau cei ai logopedului sunt mici comori cinematografice.

Mă mir că istoria asta n-a fost încă pusă în peliculă (nu din câte ştiu), dar slavă Domnului că Hooper a fost primul care a făcut-o. Conţine elemente care ar fi putut să ispitească orice regizor mediocru şi cu siguranţă ar fi ieşit o dramă de doi şilingi. Picanta idilă dintre Edward VIII, fratele protagonistului, incapabil să-şi ţină sceptrul în pantaloni, şi „curtezana” de talie internaţională Wallis Simpson (aceşti Carol şi Lupeasca britanici :)) ar fi putut dezechilibra balanţa. Dar nu şi în mâinile lui Hooper.

Încercând să nu mă bâlbăi (cu toate că se pare că in bâlbo veritas), trebuie să recunosc că n-am văzut de mult o poveste pusă în scenariu atât de aproape de perfecţiune. Cu siguranţă bate tot ce rulează la ora actuală şi nici nu mă uit să văd dacă scenariul a luat Oscar, că s-ar putea să mă întristez.

În schimb, ştiu sigur că pe Colin Firth l-au cocoşat de premii pentru rolul ăsta. Pe bună dreptate. Un rol… cum să-i zic mai bine? Un rol regal, pur şi simplu.

The King’s speech made me speechless.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult