the-legend-of-tarzan-poster.jpgau, cum i se mai spune în culturism, Apollo’s belt. Că a avut Tarzan (Alexander Skarsgård) grijă să și-o cultive cu grijă, să arate într-un fel: pecșii și abșii nu sunt atât de ripped (ca la ăia de nu beau apă trei zile înainte de concurs), dar tocmai aici e șmecheria... În fine, probabil îl mai fac ăștia și din imagine (dacă nu chiar CGI), că atunci când e într-o cafteală, se cam umflă mușchiu’, în schimb, când scrie pe clacheta regizorului „romantism”, băiatu’ devine mai soft, se bagă și-ntr-un apus de savană și-și îmbrățișează iubita tandrrru, și iar se suspină în sală... 

Între noi fie vorba, acum, sunt câteva faze atât de meșteșugit puse în scenă de David Yates, regizorul lui Harry Potter, că dau aproape autentic, așa siropoase (și poate și ușor convenționale) cum sunt. Prima întâlnire (în flashback) dintre Tarzan cel sălbatic și deja îndrăgostit și uimita Jane e de mare efect pentru publicul feminin. Și sunt destule scene de intimitate, în care chimia atinge maxime. 

Povestea lui T de acum arată mai mult a sequel (idee bunuță, ca să se axeze cât mai mult pe relația Tarzan-Jane și ce o pune în pericol): flăcăul junglei e acum lord la Londra (conform seriei de romane al lui Burroughs, și-a descoperit originea) și îi place așa, se și supără dacă-l iei cu „Tarzane, maică”. Dar iată că se întâmplă pățanie în Congo, unde falitul rege al Belgiei Leopold II își trimite omul de încredere, Leon Rom (Christoph Waltz), la cules de diamante și alte mârșăvii. Așa că, rugat fierbinte de veteranul Războiului Civil american, Williams (Samuel L. Jackson), Tarzan se hotărăște să de-a o raită prin locurile copilăriei, unde, ca să vezi, îl așteaptă un negru de supărare, șeful de trib Mbonga, care i-a promis-o de mult. Parșivul Leon se aliază cu Mbonga, în timp ce pe Jane o mănâncă undeva să vină și ea – ceea ce va duce la o anume situație, ușor de prevăzut. 

Previzil, prea previzibil, e tot conflictul, dar cumva asta nu supără foarte tare, totul fiind pus în pagină cu atâta vervă că nu plictisește. Firește, în strict economia scenariului, sunt scene care nu se ancorează prea bine (lupta dintre Tarzan și o gorilă), iar punctul culminant e prea abrupt. În schimb, totul mustește de senzațional. Iar cea mai mișto fază dintre toate, după părerea mea, nu e când Tarzan rupe în bătaie un vagon de soldați năuci (haz mare), sau inevitabila luptă cu antagonistul din final (unde am depistat un accent de homoerotism, hahaha), ci cea în care jungla (metonimic, prin turma de bivoli) intră efectiv, cu o brutalitate superbă, în civilizație (bivolii trec prin case, de neoprit). Yates își arată meseria, once again. Nu se poate abține și, acolo unde i se permite, bagă, ca și în seria Harry Potter, cadre în care detaliile ți se întipăresc în minte, gen un colonist îmbrăcat ca un colonist și ducând în lesă un... crocodil.  

Clipe de magie, clipe de entuziasm, de nostalgie, duioșie (iubire maternă maimuțească) de eleganță (când se „plimbă” Tarzan pe liane, zici că-i Errol Flynn pe catargele corăbiei de corsari). S-ar fi cerut ceva mai multă încrâncenare (iar aici, Yates s-ar putea să fie depășit). Care, parțial, e suplinită de diferitele mesaje: antirasistă, codul onoarei, noblețe (Leon este opusul declarat al acesteia, considerând că „future belongs to me”). 

Waltz și Jackson se amuză la greu în roluri puțin solicitante pentru ei, dar care le aduc aminte de cele, opuse, din Django¬-ul lui Tarantino. Negrul-din-toate-filmele-în-care-apare-un-negru a întinerit pur și simplu: ce fizicație face, te lasă mască... În timp ce Waltz e scârbos-rafinat și cu mici gesturi care fac deliciul fanilor lui (după plecarea de la cină a unei dmoazele, îi aranjează acesteia furculița, așa cum ar fi trebuit să stea, conform codului bunelor maniere la masă). 

Ca să arate că e doar o joacă, filmul comportă și dialoguri destins autoironice: „El, Tarzan, ea, Jane, va veni după ea.”, „Ce se aude?// E strigătul de luptă al lui Tarzan. Dar sună foarte diferit.” Asta, și omagiu clasicului Tarzan, unde compatriotul nostru Johnny Weissmüller avea, din câte știu, la dispoziție cinci tenori să-i compună celebrul răget. 

Ar fi fost OK să pună mai mult accent pe ideea de legendă. Și, pe gustul meu, să zăbovească mai mult pe mutația suferită de Tarzan în copilărie: structura osoasă modificată. O să vedeți despre ce e vorba. 

Subțirel, de vară. Dar distractiv. 


Notă: 7 

nota_7.jpg

  


Scris de Stefan | Wednesday, 06.07.2016 15:17 Cronica de film

National Cinematografic