the-man-from-uncle-664536l.jpg Dacă ăsta ar fi fost un proiect de suflet al lui Guy Ritchie (având în vedere că, probabil, urmărea serialul cu același nume pe când era acel elev plictisit de școală), aș fi spus că fostul soț al Madonei a prea obosit. Dar, în realitate, se pare că Ritchie (Sherlock) a fost mai mult un director-for-hire pentru cei de la Warner după capitularea lui Soderbergh. Multe schimbări dramatice au avut loc, mai ales la nivel de casting: în parte bune, în parte mai puțin bune (o sumedenie de actori infinit mai carismatici decât Henry Cavill ar fi putut prelua rolul lui Napoleon Solo, în schimb, excelenta, de altfel, Emily Blunt nu cred că era de preferat Aliciei Vikander pe post de duduie-de-salvat).

Pornit la drum prin 1963, cam odată cu ecranizările Bond, serialul The Man from U.N.C.L.E. pare descurajator de vechi: adică, ăștia tinerii n-au auzit de el, iar tinerii de atunci care s-ar lăsa în voia nostalgiei ar descoperi că ce știau ei și ce-a făcut Guy e destul de diferit. Și nu e vorba doar că povestea se vrea un prequel la serial (cum au ajuns băeții să facă echipa). 

Avem următoarele date. Americanul Napoleon Solo, fost combatant în WW II, hoț de antichități (și cu impresionabili skillși de pickpocket), e pus să presteze pentru patrie în schimbul libertății: să facă treburile murdare ale CIA. Prima misiune din film e s-o extragă din Berlinul de est pe Gaby Teller (Alicia Vikander), o mecanică auto (și mămica lui Schumacher, după cum conduce), ca să ajute la găsirea tatălui ei, savantul-cu-bomba-nucleară. Nu numai că misiunea se dovedește a fi mult mai nasoală, având în vedere că pe urmele lor se află un fel de terminator (a se vedea îndârjirea de oțel cu care se ține de portbagajul mașinii), dar nici bine nu se încheie că i se spune să treacă la nivelul superior: să aibă grijă de fătucă până îl găsesc pe bombolog și să-l suporte pe noul său partener, nimeni altul decât terminatorul de mai devreme, Ilya Kuryakin (Armie Hammer), un rus plăvan, care dacă nu rupe câteva gâturi zilnic intră în sevraj de-i tremură mâinile. Ținuți în lesă, unul de CIA, celălalt de KGB, cei doi se mârâie elegant, fiecare avându-și momentele de triumf. Epice, discuțiile legate de ce curea se asortează la ce rochie (e vorba de ținuta lui Gaby) și momentul în care Ilya nu trebuie să se dea de gol că e a bloody psycho spy și primește un „sfat”: „Remember, take it like a pussy”, la care răspunde revoltat: „This is not the Russian way!” 

UNCLE este, evident, un film de acțiune, astfel că nu lipsesc urmările (foarte tare cea cu mașinile de teren), tatatatam-urile, și situațiile tensionate. La care se adaugă binecunoscutul stil de montaj split screen al lui Guy (tot retro, tot încă fresh). Dar farmecul filmului se adună din scenele de relax, unde personajele își pot dezvolta „armonios” relațiile. Ingenioase, pline de umor, și secvențele în care momentele de destindere sunt secondate, într-un al doilea plan, de action: în timp ce „partenerul” său e urmărit de gărzi, cosmopolitul Napoleon se bucură connaisseur-istic de un vin și o gustare italiene, cum altfel decât pe o melodie siropoasă de Peppino Gagliardi. Coloanele sonore din toate filmele lui Ritchie sunt memorabile, iar cea din UNCLE nu face excepție. 

La începutul articolului îmi manifestam îngrijorarea că Ritchie posibil să fi obosit. Și aici am în vedere scenariul, pe care-l semnează împreună cu Lionel Wigram. Dacă povestea e intenționat subțire, scriptul lasă de dorit în multe privințe și, din păcate, tocmai unde contează: mai precis, a treia parte, în care totul e grăbit, înghesuit și încălecat. Ca atare și așteptata (în sens că tre să existe) răsturnare de situație n-are ecoul necesar. Organizația împotriva căreia luptă, iarăși, e prea amorfă, și reprezentanții ei (fatala Victoria, care e geamăna cea rea a lui Audrey Hepburn, cu ochi albaștri și zâmbet periculos) nu prea au timp să-și arate mușchii. Greu cu prequel-urile astea... 

Ce este interesant: cei doi buddies-de-nevoie sunt mai mult niște antieroi (deci, mai simpatici, automat). Amândoi sunt șantajați și, în plus, salvarea lumii e doar o parte, secundară, din misiunea lor. E aici un cinism pentru care filmul lui Ritchie nu poate fi expediat prea ușor la capitolul story. Sunt vizate marile puteri, adevărații protagoniști ai Războiului Rece, cu paranoia aferentă, cu „spies, spies everywhere”, cu al său binecunoscut șlagăr „Microfoane râd prin colțuri, argintii”, cu monștri preluați de la naziști (cum e „simpaticul” torționar care își spune propria-i poveste pornind din copilărie). Nu pot decât să speculez că satira ar fi fost dusă mai departe dacă Ritchie ar fi fost pe cont propriu.  

Guy se simte bine printre multe personaje principale – se poate observa și aici. Dacă titlul preluat nedreptățește restul echipei, regizorul are grijă să le dea eroilor săi de lucru în mod cam egal. Solo și Kuryakin se construiesc/ oglindesc unul pe celălalt și, dacă ei, izolat, nu se descurcă strălucit, împreună sunt minunați. Dar și mai minunată e Gaby ca element de coeziune și ca pondere feminină la macho-ismul celor doi. Iar asta se datorează, clar, Aliciei Vikander (Ex Machina). 

Acum, partea cu adevărat bună. Dacă ar fi să revăd UNCLE (fiindcă, da, revăd cu plăcere orice Guy Ritchie, mai ales Snatch și Lock, Stock...), l-aș revedea numai și pentru bancuri și elementele vizuale: dacă anii 60 au arătat așa bine, renunț și la computer și mă întorc în timp. (V-am zis că avem urmări cu Trabant?) 

Stilistic impecabil și flagrant de sexy până la nivel de dialog, cu un scenariu hrănit din tropii filmelor de spioni, dar fără să spună, în cele din urmă, ceva cu adevărat remarcabil, The Man from U.N.C.L.E. livrează o doză de escapism rafinat, ca opțiune pentru cei sătui de action-uri care se iau prea în serios. E începutul unei francize? Așa se pare. Baftă!

Notă: 8 

nota_8.jpg


Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Thursday, 20.08.2015 15:47 Cronica de film

National Cinematografic