The Man With the Iron Fists – Bate fieru’ cât e calm!

…Că, după ce se dezlănţuie, nu mai osebeşti om de om şi fiară de fiară, ar zice Blacksmith (RZA) când vede haos ce s-a iscat în satul lui. Dar cin’ să-l asculte?

Un transport de aur împărătesc trebuie să treacă printr-un sat al groazei numit Al Junglei, unde fosăie de clanuri dubioase, învechite în rele şi care mai degrabă dau cu şuriul şi steluţa decât, cinstit, cu pumnu’. Leul de Aur, şeful clanului leilor, se angajează să ocrotească transportul, dar e omorât de Leul de Argint (vreo aluzie la Berlinală?), un mic ticălos care vrea să preia şi puterea şi să pună mâna şi pe transport. Aurul poposeşte în sat în cele din urmă şi iese iureş. La care participă şi patroana de bordel Madam Blossom (Lucy Liu) cu fetele ei şi Jack Knife (Russell Crowe), o apariţie pe cât de misterioasă, pe atât de perversă (sexual şi nu numai), fericitul posesor al unui cuţit cât un iatagan, cu mai multe device-uri decât un briceag elveţian (toate pentru killărit, fireşte).

Doar eroul nostru, fierarul (RZA), stă liniştit şi nu se bagă, doar le face la ăştia arme (că-i tre bani să plece cu mândruţa). Evident că asta nu poate să dureze, iar el se dovedeşte a fi un aspru cu un trecut interesant, implicând budism, KF şi chi din belşug.

Viaţa e grea la Hollywood şi tre să tragi din greu ca să ajungi. Dovadă că RZA, la cei 43 de ani ai săi, abia acum şi-a văzut şi el unul dintre visurile copilăriei împlinit, sub forma unui film cu marţiale (aproape) numai al lui, în care să aducă un omagiu idolului său de când era mic: dacă vă spun că e vorba de o cafteală într-o sală de oglinzi, v-aţi prins şi care e idolul.

RZA (care a făcut coloane sonore la greu, inclusiv la Kill Bill şi a jucat în filme de Jarmusch) semnează aici regia, scenariul (alături de Eli Roth) şi rolul principal. Ar trebui să fie mândru de realizare, având în vedere că Tarantino însuşi a acceptat să-i apară numele pe afiş.

Departe de a avea subtilitatea lui Tarantino (care face ca filme precum Kill Bill să fie mai mult decât nişte jocuri postmoderniste pe marginea genului) şi chiar dacă n-are umorul şi imaginaţia unui Kung Fu Hustle, TMWIF reuşeşte să convingă prin câteva elemente: deşi nu originală (dar nici n-ar fi cazul), povestea e solidă, bine proporţionată, personajele sunt suficient de particularizate şi ciudăţele (cel mai tare, după mine, e Omul de Alamă, un uriaş a cărui piele se transformă în metal când vrea muşchii lui – de pus în vitrină alături de Terminator şi Predator), iar „baletul” (plin de perdele de sânge în slo mo) e chiar impresionant. Şi, nu în ultimul rând, scena Luptătorii Gemeni vs Lei & alte lighioane depăşeşte zona superficială în care se mişcă intenţionat filmul şi livrează o minimostră de dramatism drăguţă.

Notă: 7.5 (de încurajare; aşteptăm de la RZA filme cu adevărat valoroase)