the-martian_poster.jpg Oare ce gust au cartofii crescuți de Mark Watney (Matt Damon) în sol marțian? Mark nu ne spune, poate pentru că, oricât de ingenios ar fi, n-a reușit să-i gătească french fries. Sau nu ne arată nouă, ca să nu ne abatem atenția spre glandele salivare, când sunt atâtea delicii vizuale în cadru, atât de bine, de veridic expuse, că zici că viitorul e acum. Asta e cea mai pregnantă impresie, din care, cel puțin eu, cu simțul critic la pândă, am încercat să mă smulg: wtf, e doar un S.F... Da și nu. Distanțele sunt abolite viclean: efectul de prezent e atât de puternic, încât te aștepți ca a doua zi după ce-ai văzut filmul să vezi știri de pe Marte. Cu oameni. Poate Armstrong n-a ajuns pe Lună, dar Matt Damon, aseară, era pe Planeta roșie, greu să mă convingeți de contrariu. Și dacă vreți mai mult de la un – totuși – S.F., atunci ascultați în continuare. 

La 225 de milioane de kilometri distanță de acasă, echipajul navei Hermes, condus de Melissa Lewis (Jessica Chastain), trebăluiește conștiincios în jurul bazei, când, la un moment dat, le trimite Marte o furtună că alea de pe Everest sunt blânzi zefiri în comparație. Cum e și logic, băieții decid să plece, dar Mark, accidentat, rămâne în urmă. Se trage concluzia – de bun simț – că e mort. Nu-i timp de jelit, așa că Hermes o pornește spre casă. Evident, Watney e viu și supărat foc că s-ar putea să nu mai fie multă vreme viu. Fiindcă următoarea misiune vine peste 4 ani, provizii sunt doar pentru câteva luni, iar planeta e dușmănoasă tare. În plus, poți s-o iei și razna de plictiseală: nu tu un Game of Thrones la tv, nu tu un Call of Duty, doar niște muzică anii 80 (Donna Summer, ABBA), pe care Mark o detestă. Nu tu un Vineri, măcar niște canibali, neee... Și se apucă Mark să vorbească cu cine poate, cu el însuși, cu jurnalul de bord, chiar și cu Dumnezeu schimbă o vorbă, două: are o cruciuliță lăsată de Martinez (Michael Peña), care, dacă o fi având sau nu vreo însemnătate, e uitată imediat prin vreun cotlon. Dar, cel mai important, își pune mintea la lucru, să găsească soluții de supraviețuire: se apucă să planteze cartofi etc. Între timp, pe Pământ, NASA se prinde că ăsta e viu și hai că să comunice. Primele încercări – cu ajutorul aparaturii de pe Pathfinder, din 96 – sunt antologice, haioase, cu substrat. Atunci când nu vin avalanșe de termeni tehnici, se glumește mult (poate prea mult), haz de necaz americănesc, el le povestește ce-i mai fac răsadurile, ei îi spun că mai stai umpic că trimitem după tine, doar să rezolvăm niște chestii. Fiindcă, așa cum e și de așteptat, șeful NASA e un încurcă-lume care se crede deștept maxim. Tagline-ul de la Alien, in space no one can hear you scream, e adaptat: de auzit, te aude careva, dar la ce-ți ajută? 

Mark nu e numai un supraviețuitor. E și un pionier, un explorator, un colonizator. Mesajul este clar și se îndreaptă spre Marte sau oriunde în spațiul cosmic: suntem băieți mari (și, mai ales, mulți), ar trebui să ne gândim serios cum să rupem cordonul ombilical de Pământul-Mamă și să cucerim ce putem cuceri. Cu orice preț. Dacă nu putem prin scurtături gen găuri de vierme, atunci la modul cinstit, cu mânecile suflecate. 

După rolul infamului astronaut din Interstellar (un supraviețuitor de altă factură morală), Matt Damon e mai mult decât potrivit aici: suficient de maleabil ca să ne smulgă zâmbete și râsete, dar și un om suficient de puternic și determinat ca să se păstreze un echilibru, să nu degenereze totul în tragicomedie (în cosmos tre să avem o anumită ținută, nu-i așa, nu ca în Cast Away cu Tom Hanks, care se petrece acasă). Everywhere I go, I am the first, o spune cu mândrie, și e convingător.  

Inutil să zăbovesc asupra calității (artistice, tehnice a) imaginii, nici nu aveți cum să vă așteptați la altceva decât la excelență. Dar pot să spun că cel mai mult mi-au plăcut căștile de la costume, noaptea, luminate din interior: fantastic, în toate sensurile.  

Ar fi o exagerare să spun că e un mic pas pentru Ridley Scott și un mare pas pentru cinematografie. În schimb, avem un film super-entertaining și, dacă nu înălțător, ca un Interstellar, măcar unul motivațional într-un sens acceptabil, sau, fiindcă „motivațional” e un termen schilodit de tone de maculatură, să-i spunem motivant. 


Notă: 9 

nota_9.jpg


Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Wednesday, 30.09.2015 15:09 Cronica de film

National Cinematografic