The Monuments Men – Avem echipă, n-avem vigoare

The Monuments Men – Avem echipă, n-avem vigoare

Filmul ăsta e mai mult un „ia fă și mie o poză cu Rafaelu’, frate, că ne știm din albumu’ „101 pictori”. Păi, unde-s emoția și suspansul apropierii de capodoperă?!

Cu sufletul îndurerat de bestiile furăcioase de nemți care au dat cu jmangla prin muzee și colecții private ca să-i facă Führer-ului frumos în casă, Frank Stokes (Clooney) adună niște recuperatori și-i presară prin Europa centrală, pe urmele răufăcătorilor.

Băeții (toți puși pe pânză numa’ de nume sonore: Matt Damon, Bill Murray etc.) nu prea-s învățați cu „denciplina melitară”, dar nici nu prea au ce să facă cu ea, că nu-i rost de duduială: sosesc la spartul târgului, când nemțălăii-s pe terminate și cu gândul principal cum să-și salveze pielea. Dar cică sunt unii, credincioși încă lui Hitler, care continuă să respecte ordine, și că printre aceste ordine e să nu lase arta obținută cu truda Panzerelor pe mâinile aliaților. La o adică, să-i dea și foc, dacă altcum’ nu-i chip.

Deci, cu ce ne luptăm aici? Cu mai nimic. Avem cam un singur neamț, Viktor Stahl, mai implicat în toată treaba, care se dezumflă la primul contact cu ai noștri. Păi se poate așa ceva? (Nu că scena confruntării n-ar avea ceva nerv și umor, fiind, de altfel, printre rarele care salvează filmul de la a fi total inutil cinematografic vorbind. Dar, dacă au ținut să aibă neapărat un anticlimax, puteau să-l păstreze pentru final.)

Nu înțeleg ce a fost în capul scenaristului-regizorului Clooney: a vrut să vorbească despre lucruri grave în veselul și tihnitul stil al anilor când era el june? Grozav proiect, doar că n-a reușit două lucruri: să ne facă să ne pese de operele alea de artă și să ne miște cu povestea celor care au făcut tot posibilul să le recupereze, unii dându-și viața pentru asta.

Situațiile sunt inegale, nelegate, în mare parte terne, cu timpi morți. O subpoveste cu potențial (în jurul lui Claire, interpretată de Cate Blanchett) rămâne ciopârțită între episoade anoste. Cu ceva excepții, dialogurile sunt de rușine. (Matt Damon către Clooney: „Peste 1000 de ani nu va mai fi Führer, Vaterland, Führermuseum. Dacă viețile lui x și y au servit la asta, atunci I guess it’s OK.” Să mă scuzați, dar acest „discurs” e la fel de ridicol în orice context l-ați pune. Mai puțin în filmele comuniste din anii 60.) Comicul se înfiripă mai mult când se adună laolaltă americani și nemți – dar ar fi fost și aiurea să nu găsească bancuri la așa ceva.

La un moment dat, naziștii ard o pictură (care, în realitate, a fost dată dispărută, iar lumea așteaptă încă să reapară – ceva de o valoare fabuloasă). Asta doare. Însă numai fiindcă e o acțiune fără nicio legătură, pur gratuită.

Atât talent irosit. Toate numele alea de pe afiș – such a waste. Inclusiv extraordinarul „Artist” Jean Dujardin.

Dacă unul dintre scopurile filmului e să trezească interesul pentru art&antiques, atunci poate da. (Cu toate că, din ce știu eu, americanii sunt, de multe ori, mai informați decât europenii pe tema asta.)

Nota e săltată mai mult pentru intenție. Până la urmă, e vorba despre lucruri frumoase.

nota_7Notă: 7

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult