nice-guys-movie-poster-2016.jpg Maxim. Maxim de distracție, din cel mai pur, proaspăt și psihedelic amestec. Poate chiar mai mult decât maxim – că, la un moment, obosești: scenaristul/ regizorul Shane Black e entuziast până la sadism, a mai demonstrat-o și cu Kiss Kiss Bang Bang. Aici, ai chiar și mai puțin timp să digeri toate deliciile, să așezi niște reflecții.

Acest roller coaster de film îți bagă surprize în cascadă încă din primele trei minute – doza de șoc inițială, ca să știi la ce să te aștepți. Situația din intro, de un absurd atât de neconvențional, te fixează pe niște șine care nu știi unde duc, de la o secvență la alta: consecințele acțiunilor sunt de cele mai multe ori piezișe și cu efecte imposibil de calculat, iar, ca deruta să fie și mai mare, norocul, șansa și accidentul au multe de spus – și într-un fel foarte meșteșugit pus în pagină. (Cu astea nu te joci: numai Coen-ilor le iese bine. Și... lui Shane Black.)

În anii 70 (componenta nostalgică e deloc de neglijat), oamenii erau altfel și, totuși, la fel. Nu poți să nu râzi la considerațiile – cu iz moralizator – ale ursuzului Jackson Healy (Russell Crowe) apropo de precocitatea noii generații: aproximativ aceleași lucruri se spun și acum, s-au spus și în urmă cu secole. Alte elemente de background au și ele ecouri în zilele noastre: manifestațiile ecologiste. Iar ironie: suntem martorii isteriei unor grupuri care au impresia că se sufocă din cauza aerului irespirabil. Genială faza cu protestatarii care fac pe morții, demonstrativ. E totuși o epocă mai inocentă, mai naivă. Și e epoca de aur a pornografiei, în care e „descoperit” sexul anal iar actorii și actrițele încă mai cred în... artă. (Într-o discuție ușor polemică, protagonista unui astfel de film acceptă, în cele din urmă, că da, a fost și un pic de comercial acolo, c-așa a vrut producătorul.)

Intriga pornește de la un film porno: participanții încep să dispară unul câte unul, începând cu playmate-ul Misty Mountains. Bunica lui Misty e convinsă că a văzut-o pe nepoată-sa la două zile după accident, teafără și nevătămată – deși, cum spune unul, mămăița e atât de chioară că dacă pictezi niște mustăți pe un Volkswagen, o să zică ia-uite ce repede aleargă Omar Sharif! Drept urmare, e angajat detectivul particular Holland March (Ryan Gosling) s-o găsească pe Misty și acesta, dând de o pistă, o urmărește pe una Amelia (o altă actriță din filmul cu ghinion). Care Amelia îl angajează pe mardeiașul Jackson s-o scape de urmăritori. Jackson și Holland fac cunoștință într-un mod dureros (pentru Holland, evident), apoi fac echipă s-o găsească pe Amelia. În echipă strecurându-se supersimpatica fiică (13 ani? 14?) a lui Holland, Holly: relația tată-fiică este exact pe dos, având în vedere că asta mică îi este și șofer personal (!) și suporter și... dădacă alcoolicului detectiv. În cele ce urmează, dăm peste cadavre (cadavre, cadavre peste tot!), peste ucigași mai mult sau mai puțin psihopați (Black știe unde să strecoare clișeul de efect), peste o mamă îngrijorată (Kim Basinger, parcă neatinsă de timp) și peste o Amelia, în niște apariții meteorice la figurat și... la propriu. Peste toate plutește misterul, iar antieroii noștri ajung să vrea să-l dezlege chiar dacă asta presupune să-și pună pielea la bătaie – ca în multe (neo)-noir-uri, antieroul acceptă o misiune care contravine principiilor lui pragmatice, sănătoase. Iar bătaie e din greu: violența n-ajunge chiar la nivelul unor Tarantino și Rodriguez, dar e undeva pe-aproape. Russell bate ca în vremurile bune, parcă amintindu-și unul din filmele din tinerețea australiană, Romper Stomper.

Ca și cum asta n-ar fi de ajuns, pol-correctness-ul își ia dintre cele mai abile lovituri din ultima vreme: nu numai că, având în vedere contextul și punerea în pagină, nu te superi/ revolți, dar și râzi din toată inima când un puști de 13-14 ani se oferă să le arate detectivilor penisu-i „mare” pentru 20 de dolari.

Între Russell și Ryan e chimie – unul dintre factorii coezivi fiind, firește, năpârstoaca de Holly, care prinde drag de bătăuș (deși, inițial, are și un interes meschin, hahaha: cât îmi ceri s-o bați pe colega mea Janet?).

Dialogurile sunt geniale, alternând frazele elaborate (comparații insolite etc.) cu cele de „ba da/ba nu”, la fel de savuroase, și oferind caracteristici suplimentare personajelor. (Holland încearcă să impresioneze cu „cunoștințele” lui despre Hitler și spune că bărbatul castrat se numește... „munich”.) N-are rost să insist asupra casting-ului: dar trebuie să menționez că Ryan e de-a dreptul uluitor într-un rol foarte diferit de macho-ul laconic cu care am fost obișnuiți. (Dar, dacă scotocești mai atent în filmografia lui, găsești și alte exemple de proteism, precum Lars and the Real Girl.)

Un film greu de catalogat (crimedy, comedie neagră, mystery thriller, hard-boiled neo-noir, buddy flick etc.), frenetic, ireverențios, nostalgic, impecabil stilistic. Făcând abstracție de niște găuri în plot și de faptul că uneori nu știe să se oprească din alergătură, un escapism de cea mai bună calitate pentru cei cu gusturi tari.
Sfat: evitați trailer-ul.

nota_9.jpg Notă: 9


Join us in our attempt to change the world through technology. We're looking for Deep Learning Research Engineers to help us solve intelligence in the most innovative domains out there. Apply today!

Scris de Stefan | Thursday, 26.05.2016 17:01 Cronica de film

National Cinematografic